Opt tendinţe ce ruinează filmele

Evoluţia cinematografului a făcut primele salturi definitorii cu multe decenii în urmă, când filmul cu sonor lua locul celui mut sau culoarea îşi făcea loc în peliculele marelui ecran. Dezvoltarea tehnologiei permis însă atingerea unor noi superlative în ceea ce priveşte calitatea experienţei cinematografice - vezi tehnologia 3D -  iar Peter Jackson propune acum cu The Hobbit filmarea şi proiectarea la 48 de cadre pe secundă.

Dar cum stau lucrurile pe frontul calităţii operelor cinematografice? Sub imperiul dorinţei de maximizare a încasărilor obţinute, marile case de producţie apelează la toate tertipurile din dotare (formatul 3D, sequel-uri, prequel-uri, remake-uri, trailere spoiler sau adaptări trunchiate de dragul audienţei cât mai largi) pentru a cuceri publicul. Unele dintre acestea au trasat un fel de modă, un tipar al industriei care, adesea, afectează în mod negativ filmele. Le analizăm în cele ce urmează pe cele mai actuale şi mai evidente.

1. O nouă frontieră în calitatea imaginii: cele 48 de cadre pe secundă

Încă din primăvara anului trecut, când se pregătea de filmările lui The Hobbit, Peter Jackson promova cum putea mai bine noua modalitate de filmare şi redare propusă, la o viteză de două ori mai mare decât cea la care fusesem obişnuiţi.

Zecile de persoane care au văzut deja prima parte a filmului la premiera de acum o săptămână din Noua Zeelandă au fost copleşiţi de atotcuprinzătoarea senzaţie oferită de claritatea obţinută datorită cadrelor adăugate. Însă unii dintre ei, pe lângă disconfortul fizic (dureri de cap, ameţeală), au fost de părere că imaginile sunt totuşi mult prea clare, permiţând evidenţierea oricăror mici detalii şi rupând astfel vraja lumii magice în care au fost introduşi. Au existat cazuri în care spectatorii s-au lăsat furaţi de limpezimea redării pe peliculă a unei cascade din planul secundar, pierzând astfel acţiunea…”La un moment dat, am realizat că sunt în mod constant distras de la poveste… Realismul imaginilor m-a furat”,  declarat Chris Pirrotta, co-fondatorul site-ului fanilor lui Tolkien, TheOneRing.net, în vreme ce David Germain de la Associated Press a fost de părere că noua tehnologie „evidenţiază părţile contrafăcute ale filmului”.

Sigur, trecerea de la 24 la 48 de cadre pe secundă sau mai mult nu este încă un trend, însă are toate şansele să devină şi să cadă în capcana 3D-ului, a cărui utilizare a sărit de multe ori calul în ceea ce priveşte calitatea ori justificarea poveştii astfel redate. James Cameron are deja în vizor un Avatar 2 filmat la 60 de cadre pe secundă, iar reuşita lui Jackson în acomodarea publicului cu noua modalitate de filmare şi de redare a filmelor va da tonul viitorului în cinema, un domeniu în care progresul este direcţionat de tehnologie.

„Am vizionat filmele la 24 de cadre pe secundă mai bine de nouă decenii”, a declarat Jackson, „ şi asta nu pentru că era cea mai bună viteză la care puteau fi redate filmele, ci pentru că era, la acea vreme, cea mai ieftină viteză de rulare care se putea obţine cu rezultate acceptabile”. „Momentul este similar celui în care discurile de vinil au fost înlocuite de CD-uri”, a mai spus cineastul, referitor la uşurinţa utilizării unui număr mai mare de cadre pe secundă în condiţiile în care majoritatea cinematografelor utilizează sistemele digitale de proiecţie.

2. Utilizarea incorectă şi nejustificată a tehnologiei 3D

Când 3D-ul este realizat aşa cum ar trebui – vezi Avatar, The Avengers, Brave sau How to Train Your Dragon – nu ai cum să fii dezamăgit. Până la urmă, pentru astfel de experienţe cinematografice spectaculoase, captivante, ce te aduc parcă mai aproape de acţiune şi de eroii favoriţi, s-a lucrat cu dedicaţie şi atenţie, motiv pentru care şi rezultatele sunt uimitoare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre supraabundenţa de pelicule 3D din ultima vrem,e ce trec mult prea repede prin procesul de post-producţie, pentru ca studiourile să obţină încasări suplimentare.

Clash of the Titans este unul dintre cele mai des menţionate exemple de post-conversie slabă, grăbită, majoritatea scenelor arătând aproape la fel cu sau fără ochelarii 3D. În cazul lui The Last Airbender, rateul lui M. Night Syamalan în ceea ce priveşte povestea nu a beneficiat de pe urma noii tehnologii. Deşi pe alocuri unele secvenţe au arătat acceptabil, mulţi spectatori au fost de părere că versiunea 2D a fost mult mai luminoasă şi mai clară ca imagine. Pe de altă parte, deşi povestea şi personajele din The Final Destination nu au fost deloc memorabile, filmul a reuşit, graţie 3D-ului, să-şi atragă porţia necesară de public pentru a nu fi considerat un eşec.

Alte exemple: animaţia G-Force, o poveste neinspirată din care 3D-ul putea lipsi fără probleme, The Nightmare Before Christmas, pentru care relansarea în 3D a arătat clar că filmul nu era făcut pentru acest format sau Fly Me to the Moon, animaţia de familie atât de lipsită de inspiraţie, încât nu a beneficiat deloc de pe urma realizării în format 3D.

3. Remake-urile, o poveste fără sfârşit

Remake-uri, remake-uri, remake-uri. Sunt peste tot. Producţiile clasice sau cele cu succes  la box-office sunt mina de aur la care producătorii apelează adesea folosindu-se de promisiunea unei pelicule ce urmează să beneficieze de pe urma inovațiilor tehnice – efecte speciale, imagine spectaculoasă…

Această specie nemuritoare a Cetăţii Filmului nu se materializează mereu într-o producţie non-calitativă, însă multe dintre reprezentantele ei nu sunt deloc necesare. În cazul unora acţiunea se adaptează mai bine perioadei istorice în care au fost lansate iniţial (iată că Red Dawn va fi relansat în curând într-o variantă modernă), altele vin cu modificări neinspirate în scenariul original (vezi finalul lui Plane of the Apes din 2001 sau remake-ul din 2007 al lui The Invasion) sau se transformă în poveşti previzibile ticsite de staruri, numai bune de comentat alături de prieteni şi de punga de popcorn (The Taking of Pelham 1 2 3).

Una dintre dezamăgirile anului este Total Recall, aşteptat cu interes de unii fani ai poveştii SF, dezamăgitor executată de regizorul Len Wiseman, în ciuda jocului bun al protagoniştilor: Colin Farrell, Jessica Biel.

Într-un top cinci al celor mai proaste remake-uri ale tuturor timpurilor am mai plasa fără ezitare The Pink Panther, versiunea din 1976 a lui King Kong, Psycho (1998) şi Sabrina(1995).

4. Tăierea la montaj pentru un rating cât mai cuprinzător sau „lăsaţi  şi copii să vină la mine”

Anumite adaptări sunt aşteptate de fani cu mare entuziasm, tocmai datorită faptului că acea carte sau franciză pe care o iubesc este extrem de ofertantă ca poveste şi orientată spre un anumit gen de public, înclinat spre detalii şocante, antrenante, bine integrate în ansamblul acţiunii. Iată însă că marile studiouri, din dorinţa ca adaptarea să se muleze pe o audienţă generală, scapă la montaj de aceste scene mai violente, mai explicite sau cu limbaj nepotrivit.

Şi spectatorii de 12 ani trebuie să poată lua parte la seria de aventuri a lui Katniss Everdeen, plasată într-un viitor distopic, în care violenţa este la ea acasă şi se manifestă într-o formă atât de crudă, ce sacrifică până şi copii, punându-i să se omoare  între ei… Nu? The Hunger Games a primit în Statele Unite rating-ul PG13, căci realizatorii au apelat la editarea şi re-editarea filmării şi au preferat în schimb mişcări necontrolate de cameră, care să mascheze sălbăticia acţiunilor violente, dându-ne astfel dureri de cap.

De tăierea la montaj a avut parte şi John MacClane  în Die Hard 4, când, în ciuda largheţei celor trei pelicule de până atunci, filmul a fost lipsit de scenele mai violente, iar protagonistul nici măcar n-a mai putut să-şi rostească legendara replică „Yippie yay-ay, motherf**ker!”.

5. Comediile "ansamblu" - aglomerare de staruri si poveste fără miez

Cândva după catastroficele Runaway Bride şi Georgia Rule, regizorul Peter Marshall s-a gândit că dacă nu a avut prea mare succes cu unul, doi actori celebri drept protagonişti, va clătina box-office-ul cu o avalanșă de staruri într-o poveste comico-romantică plină de potențial. Doar că nu a fost aşa. Fabulosul vis de marketing ce a însoţit până la lansare producătorii lui Valentine’s Day sau New Year’s Eve s-a destrămat complet anul trecut, când cel din urmă titlu amintit s-a împotmolit la box-office… Am scăpat astfel momentan de un presupus atac al starurilor dintr-un alt talmeş-balmeş scenaristic, tapetat de vedete alese pe sprânceană. Ce putea urma, Christmas Night sau Easter Morning?

6.  Miza pe sequel-uri

Una din metodele la care Hollywood-ul apelează când nicio altă idee originală şi profitabilă nu apare la orizont este cea a unei continuări. Problema cu sequel-urile este însă că, cel mai adesea, cel de-al doilea film, sau cel de-al treilea, nu sunt la fel de reuşite ca primul, lucru ce afectează contextul apariţiei originalului. Apoi, actorii îmbătrânesc. Şi chiar dacă te bucuri de o extensie a poveştii, acest lucru poate funcţiona cu succes doar dacă producţia a fost gândită de la bun început ca o serie, sau dacă sursa o constituie revistele de benzi desenate, ce oferă nenumărate posibilităţi pentru scenariu.

Ce s-a întâmplat în cazul lui Transformers: Revenge of the Falling? Aproximativ jumătate dintre spectatori au umplut sălile de cinema dor pentru a admira fizicul actorilor sau… roboţii. Au fost făcute uitate numeroasele opţiuni ce ar fi îmbunătăţit scenariul… Alte asemenea „capodopere” nu au scăpat vizorului criticilor, însă box-office-ul a răsplătit „abnegaţia” producătorilor: Alvin and the Chipmunks: Chipwrecked, Sex and the City 2, I Still Know What You Did Last Summer, Wan Wilder, Big Mooma’s House 2, Evan Almighty.

7. Prequel-urile sau povestea de dinaintea poveştii

La fel ca sequel-urile şi remake-urile, şi producţiile ce încearcă relatarea poveştii de început o pot da în bară rău de tot. Uneori, au tendinţa de a fi chiar mai slabe decât continuările poveştilor, adesea repetitive şi fără rost, dar care măcar sunt lansate de un fir director al producţiei anterioare. Forţate să opereze în universul filmelor originale, prequel-urile nu pot devia prea mult de la direcţia poveştii pe care trebuie să o conducă şi reuşesc astfel doar să elimine suspansul şi să facă mai puţin interesante personaje pe care am ajuns să le îndrăgim.

Este cazul lui The Thing, X-Men Origins: Wolverine sau chiar Star Wars – în care Anakin Skywalker călătoreşte fără frână spre întunecatul său destin. Ar mai fi de amintit Hannibal Rising – cine ar fi vrut toate motivele transformării sale monstruoase? - dar şi Prometheus, SF-ul multaşteptat al acestui an, pe care Ridley Scott l-a legat ideatic de Alien.

În ciuda spectaculozităţii imaginilor oferite, Prometheus s-a evidenţiat şi printr-o serie de detalii absurde de scenariu precum metoda cel puţin ciudată de activare a lansării navei de către uriaşul extraterestru sau rezistenţa extraordinară a protagonistei, Elizabeth Shaw (Noomi Rapace), proaspăt ieşită din capsula medicală după îngrozitorul avort.

8. Trailer-ul face filmul

Trailer-ul este primul contact  pe care îl ai cu un film – din punct de vedere al poveştii şi al imaginii. Scopul lui este acela de a te face să aştepţi cu nerăbdare povestea, de a încerca totul pentru a-ţi „vinde” filmul şi de a oferi de lucru vocilor profunde şi misterioase ce îl ajută să facă acest lucru. Din dorinţa de a atrage publicul însă, multe dintre ele o cam scrântesc, dezvăluind un moment cheie din film, sau chiar punându-ţi pe tavă întreaga acţiune, în două minute, gratis. Un „trend” cinematografic ce poate dăuna uneori încasărilor, publicul judecând uneori greşit filmul înainte de a-l vedea.

La The Double, Avatar, Green Lantern, Cast Away sau Dream House ţi-ai fi dorit probabil să nu mai vezi deloc trailerele, în timp ce recentele The Cabin in the Woods, Hugo sau Perfect Sense au avut de suferit de pe urma deciziei producătorilor de a nu include în trailer o anume aspect relevant al filmului. La capitolul „trailere înșelătoare” se încadrează şi cele pentru The Last Airbender, Prometheus, Lawless, Monsters, The Amazing Spider Man şi Sweeney Todd: the Demon Barber of Fleet Street.