Nae Caranfil... aşa cum nu-l cunoaşteţi

Nae Caranfil împlineşte astăzi 51 de ani. Iată, mai jos, un articol-portret, în acelaşi timp sentimental şi factual, realizat de un fost coleg de clasă, criticul de film Mihnea Columbeanu.

Aprilie, 1978... Cu cutezanţa nesăbuită a adolescenţei, sun la uşa familiei Caranfil, de pe Mihai Bravu. Tudor Caranfil mă ştia din corespondenţa cu emisiunea sa "Vârstele Peliculei", dar nimic mai mult. Surprins, mă primeşte totuşi în casă, unde-i pun în braţe un număr din revista şcolii, cu un articol al meu comemorativ despre Toma Caragiu, ca pretext pentru a-i cere un bilet la vizionarea specială cu "Citizen Kane", prilejuită de lansarea volumului "Romanul unui film: «Cetăţeanul Kane»", la Sala Union.
Nu ştiam că era începutul unei relaţii de mentor-discipol care în timp avea să evolueze pe coordonate aproape familiale - mai ales că veriga de legătură era de faţă: un băiat subţire ca trestia, imberb şi cu ochelari. Când m-a condus la lift, l-am întrebat: "Şi tu vrei să porneşti pe calea asta...?" "Da," a răspuns. Era primul meu schimb de replici cu Nae Caranfil.

Ne-am revăzut peste câteva luni, începând amândoi pregătirea pentru admiterea la regie - pe care am parcurs-o ca siamezii: şi la cursurile duminicale, şi la meditaţiile cu Lucian Bratu, şi la diversele vizionări la Cinemateca şi teatre, şi acasă, unde ne sfătuiam şi consultam împreună felurite materiale bibliografice. Nedespărţiţi am fost şi la examen, având amândoi nume cu "C": mereu aceleaşi serii de candidaţi, în aceleaşi săli... iar într-un final, pe lista admişilor, am figurat tot alături, despărţiţi doar de câteva sutimi de punct.
Aşa că a urmat armata, care - întrucât multora le cam ia minţile şi face din om neom - a adus şi singurele asperităţi apărute vreodată în relaţia noastră (Nae fiind mai sensibil şi mai rebel totodată, iar eu, mai stoic şi mai disciplinat). Dar, cum spune o veche vorbă din popor, regăsită şi ca replică de impact în "E pericoloso sporgersi" ("Azi e nouă, mâine-i zece/Pula mea, armata trece!"), a trecut şi asta şi au urmat cei patru ani de studenţie, în care personalitatea cineastului Nae Caranfil a început să se contureze ferm şi impetuos...
În perioada acelor vizite dinaintea admiterii, îi văzusem câteva filmuleţe pe 8 mm, în care se ghiceau subtil tendinţele de mai târziu - cea mai închegată fiind povestea unui tânăr care, în mod straniu, începe să-şi vadă propriul chip în toate persoanele întâlnite în parc (chiar şi într-un cocker spaniol), până când, ajungând la podul peste lac, se vede pe sine însuşi oglindit în apă... într-un fel de togă albă, şi cu aureolă - pentru ca filmul să se încheie cu morala: "Şi omul l-a făcut pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui". Privind totul acum, din perspectiva celor treizeci de ani trecuţi de-atunci, şi mai relevante decât calităţile embrionare mi se par stângăciile tânărului cineast (de exemplu, cadre unsharff, sau subexpunerea finalului, fiindcă-i prinsese înserarea!), care aveau să constituie, cum e şi firesc, treptele formării sale profesionale.

Procesul a continuat, la fel de dinamic, în facultate. Nu încape nici o îndoială că, la fiecare sesiune, filmele lui Nae erau cele mai bune din clasa noastră. Semnificativă era capacitatea lui de a învăţa din propriile greşeli - deşi era mult prea mândru ca să şi le recunoască vreodată (dar, pe dedesubt, rotiţele subliminalului lucrau)... Bunăoară, la al doilea film din anul I, realizat împreună cu operatorul Cristian Comeagă, ne-am crucit cu toţii când Nae ne-a anunţat, senin, că după ce tăiase şi înşirase materialul, aruncase toate dublele şi cozile la gunoi! (Noroc că s-a repezit Comeagă la timp să i le salveze...) Independent şi je m'en fiche-ist ca întotdeauna, ignora într-o veselie rigorile impuse de programa universitară şi sistemul de lucru, mizând pe riscuri uriaşe şi câştigând cam de fiecare dată. Primul asemenea act de revoltă a fost în anul II, cu filmul-portret "O voce în schimbare", despre fostul nostru camarad de armată, student la conservator, Dorel Dorneanu - DoDo. N-aveam voie să folosim, încă, dialoguri sincron (la studioul din Rahova neexistând echipamente pe 16 mm. pentru aşa ceva), dar Nae şi le-a făcut totuşi, în televiziune; lungimea maximă a filmului trebuia să fie de 10 minute, el a ajuns la 15 (spre revolta zgomotoasă a comisiei); eram obligaţi să predăm filmul la arhiva Institutului - iar Nae a predat... copia paralelă, montată din duble, păstrându-şi originalul. Avea şi de ce, fiindcă era un portret excelent, surprinzând cu profunzime şi acuitate atât trăsăturile personalităţii iconoclaste a lui DoDo, cât şi frământările de ordin general ale tânărului artist în formare.
Indiscutabil, marele eveniment I.A.T.C.-istic al acelor ani a fost "Frumos e în septembrie la Veneţia", filmul lui Nae din anul III - "de platou", conform metodologiei - din nou câştigarea unui pariu ce părea fără sorţi de izbândă. Ni s-a impus să ecranizăm nişte piesuliţe sălcii, fără sare şi piper, reunite în grupajul "Cinci romane de amor", de Theodor Mazilu (un dramaturg mediocru al epocii, căruia accentele de satiră socială îi cam umflaseră calibrul valoric).