Nu-i de mirare că-l detestă unii. E incomod atât ca artist cât şi, pe un anumit plan, ca persoană. Nu oricine are capacitatea de a pătrunde dincolo de învelişul stilistic novator, derutant, iritant de-a dreptul, al filmelor sale. Şi, de asemenea, nimănui nu-i cade bine să vină cineva şi să-i zgâlţâie reţeaua de P.C.R. (pile, cunoştinţe şi relaţii) prin care şi-a căptuşit liniştit buzunarele din fondurile C.N.C.-ului, pe la concursurile de proiecte cinematografice. După asemenea conflicte, e cam greu să-l accepţi şi să-l descoperi pe Cristi Puiu, omul.
Născut în 3 aprilie, 1967, la Bucureşti, Cristi Puiu s-a simţit încă de mic atras de artele plastice, practicând cu pasiune pictura, de la vârsta de zece ani. Deschiderea spre Europa realizată în 1990 i-a dat posibilitatea să participe la o expoziţie din Lausanne, ceea ce i-a prilejuit intrarea la École Supérieure d'Arts Visuels din Geneva, în 1992, pentru a studia pictura. Aici s-a produs şi marea revelaţie: după primul an, Cristi şi-a descoperit atracţia spre adevărata sa menire, renunţând la artele plastice pentru a urma cursurile de cinematografie. Primul succes s-a înregistrat în anul doi de facultate, când filmul său "Before Breakfast", după cunoscuta piesă într-un singur personaj a lui Eugene O'Neill, a fost selecţionat pentru Festivalul de Film de la Locarno - iar un an mai târziu, a absolvit studiile cu documentarul "25.12. Bucharest, North Railway Station".
Revenind imediat după aceea în România, în paralel cu prima sa iubire, pictura, a început să realizeze documentare video, pentru a se impune în 2001 cu primul său lungmetraj, "Marfa şi banii": filmul-semnal al aşa-numitului "nou val" sau, sub o titulatură mai adecvată, Noul Cinema Românesc - ceea ce a şi dus la apariţia ideii că istoria filmului românesc se împarte în două perioade majore: "înainte de Cristi Puiu, şi după Cristi Puiu".
Semnificativ este faptul că esenţa ideatică şi stilistică a filmelor noii generaţii din anii 2000-2010 a rezultat de pe urma unui factor cât se poate de prozaic: banii. Marfa trebuia să fie produsă cu fonduri minime, astfel încât Cristi şi-a ales un subiect uşor abordabil ca producţie, de factură contemporană, cu personaje puţine şi locuri de filmare comode, căruia i-a aplicat o concepţie regizorală simplă, economică - mijloace minime (de unde şi eticheta de "minimalism"), în favoarea unei maxime speculări a fondului: pe sub plotul lipsit de complicaţii se insinuează complexitatea, iar simplitatea formală nu degenerează nici un moment în simplism.
A luat naştere astfel o viziune cinematografică absolut înnoitoare, descumpănindu-i pe mulţi dintre cei rămaşi sub condiţionarea vechilor clişee. Împreună cu acelaşi coscenarist, Răzvan Rădulescu, Cristi Puiu a scris, pentru a-l regiza apoi, scurtmetrajul "Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea" (2004 - care, trebuie să recunosc, nu m-a impresionat nici pe departe ca filmele lui de lungmetraj, părându-mi-se, de astă dată, nu simplu ci simplist, deşi ireproşabil realizat la nivelul lucrului cu actorii şi al filmării), după ce cu un an înainte un alt scenariu al lor, "Niki şi Flo", fusese transpus pe peliculă, într-o formulă nu foarte fericită, de către Lucian Pintilie, sub titlul "Niki Ardelean, colonel în rezervă". Tot în 2004, Alexandra şi Stere Gulea au realizat, după un scenariu al aceloraşi autori, serialul de televiziune "Hacker", despre o altă latură a inadaptării şi alienării tinerilor din lumea descrisă în "Marfa şi banii" - iar un alt film scris de Cristi şi Răzvan, "Offset", a fost realizat în 2006 de Didi Danquart: drama unei românce pusă în situaţia de a alege între un pretendent german atrăgător dar pe care abia l-a cunoscut şi comoditatea vieţii sigure şi anoste de care ar avea parte rămânând acasă, lângă actualul ei curtezan. Sosise, însă, momentul celei de-a doua mari lovituri, care urma să confirme şi să consolideze concepţia minimalistă...
Am scris pe larg despre "Moartea domnului Lăzărescu" (2005), care alături de "Patru luni, trei săptămâni şi două zile" (2007, Cristian Mungiu), rămâne indiscutabil cel mai puternic, tulburător şi sfâşietor film al noului cinema românesc - deşi aş aprecia că, la nivelul profunzimii, rotunjimii şi omogenităţii, ambele au fost depăşite de "Poliţist, adj." (2009, Corneliu Porumboiu), "Marţi, după Crăciun" (2010, Radu Muntean) şi "Aurora" (2011, Cristi Puiu).
Fără a reveni acum asupra argumentelor analitice, amintesc că "M.D.L." (cum ne-am obişnuit să-i prescurtăm titlul, în mediile profesionale), onorat cu Marele Premiu «Un certain regard» la Cannes, în 2005, şi încă şapte premii la şase festivaluri internaţionale şi unul românesc, demonstrează marea măiestrie de a propulsa, cu mijloace minimaliste, banalitatea unei tragedii cotidiene (inuman de răspândită în România zilelor noastre - chiar şi acum, după aproape un deceniu, semn că nimic n-am învăţat!) până la niveluri abisale, Cristi fiind preocupat atât de semnificaţiile biblice, cât şi de mitologia românească: numele protagonistului ascunde trei coduri (Dante = trimitere la periplul prin infern; Remus = victima legendarului fratricid de la geneza Romei, în asociere şi cu motivul similar din balada noastră originară, "Mioriţa", Cristi fiind profund marcat de faptul că noi, ca români, ne revendicăm de la două asemenea omoruri; Lăzărescu = conotaţie a morţii şi a învierii), iar al susţinătoarei sale, altele două: (Mioara = aceeaşi "Mioriţa" menţionată mai sus; Avram = sânul lui Avraam). Mi-a explicat aceste detalii, plus multe altele, cu prilejul primei noastre conversaţii, într-o cafenea de pe Şelari, când îl chestionam cu privire la lupta pe care o declanşase, în ianuarie 2007, împotriva sistemului pervertit de jurizare a concursurilor de la C.N.C. Am descoperit, atunci, un om surprinzător de deschis şi colocvial, cu mari resurse de prietenie - relaţie perpetuată până acum şi, sper, pe viaţă. Trei ani mai târziu, l-am invitat la Cineclubul Lumière, care funcţionează cu susţinerea Cinemagiei, unde în cadrul unei discuţii libere despre "M.D.L." elevii mei au putut descoperi acelaşi interlocutor complet nepretenţios, dintr-ale cărui cuvinte puteau învăţa incomparabil mai mult decât într-un semestru de cursuri la oricare dintre facultăţile acreditate. Pe de altă parte, una dintre relatările lui anecdotice se referea la un bătrânel tipicar, cu fes tricotat pe cap (deşi era cald şi frumos afară), pe care-l văzuse într-o chocolaterie din Lausanne; ştia cum se numea: Jean-Luc Godard.
Revenind la prima noastră întâlnire, am descris pe larg demersul lansat de Cristi Puiu atunci, în ianuarie 2007, în articolul "C.N.C.-ul şi Revoluţia Puitocalie" (că-n anii aceia, portocaliul părea culoarea reformei, încă nu glisase în putrefacţie), iar acum, din perspectiva timpului, putem observa că a avut efecte cam pe jumătate: într-adevăr, reprezentanţii noii generaţii primesc, în mare parte, finanţările necesare pentru proiectele lor, dar vechii (în ambele sensuri) favoriţi continuă să distrugă atât fonduri, cât şi noţiuni filmice, de pe urma politicii păgubos-cucurundouăluntriste "să-i împăcăm şi pe ăştia, şi pe ăia", în loc de a se orienta eminamente după crieriile valorii. Totuşi, ca să fim drepţi, aceste criterii ale valorii au fost cele care au guvernat realizarea celui de-al treilea lungmetraj de până acum al lui Cristi Puiu, deja amintit mai sus şi situat, indiscutabil, printre cele mai dificile filme româneşti - şi nu numai. Şi despre "Aurora" (2010) am vorbit amplu la vremea respectivă, aşa că mă voi restrânge din nou la o concluzie esenţială: este un film atât de implicit şi stratificat, încât are nevoie de minimum trei vizionări pentru a începe, abia, să-l desciferezi. Prima oară, pe neaveniţi îi plictiseşte, iar pe iniţiaţi îi incită. A doua oară, cei dintâi nu mai intră-n sală, iar ceilalţi îi descoperă cheia. A treia oară, începe procesul de decriptare - şi, implicit, de savurare...
Aştept viitoarele vizionări, cu surprizele pe care mi le vor rezerva. Şi mai aştept şi următorul lui film, "La conac", prevăzut spre finalizare în anul 2013. Am toate motivele de a fi convins că nu va dezamăgi - cel puţin, nu pe cei care sunt pregătiţi să vibreze pe aceeaşi lungime de undă cu rigorile flexibile (paradoxal, la prima vedere - nu?) ale artei filmice moderne.
Părerea ta
Spune-ţi părerea