Vinovatul: teroarea de la celălalt capăt al firului

Hollywood-ul ne-a spălat creierul şi ne-a făcut să credem că thrillerul este un film plin de efecte speciale şi acţiune. Iată că regizorul debutant Gustav Möller ne arată în Vinovatul/The Guilty că de fapt esenţa genului nu sunt mijloacele pe care acesta le foloseşte, ci efectul pe care acţiunea de pe ecran îl are asupra spectatorului: cu mijloace mai mult decât minimaliste, acest film danez reuşeşte să-şi captiveze publicul şi să-l ţină în priză până la final. Filmul este proiectat la TIFF 2018 în competiţia oficială.

Practic, întreaga acţiune are loc în acelaşi spaţiu, biroul angajaţilor sistemului pentru apeluri de urgenţă danez. Cu o cască minimalistă pe cap, aceştia stau pe scaun şi răspund apelurilor urgente. Unele sunt rizibile, altele ar putea determina, cu o intervenţie promptă a poliţiei, salvarea de vieţi omeneşti. Contextul pare mai mult decât nepregătit să îţi ridice pulsul, dar scenariul găseşte suficiente artificii pentru a reuşi asta. În centrul atenţiei se află operatorul Asger Holm (un extrem de eficient Jakob Cedergren), care habar nu are că apelul pe care tocmai îl iniţiază va aduce o revoluţie în propria viaţă, oferindu-i şansa de a-şi ispăşi o greşeală din trecut.

Este greu să vorbeşti despre Vinovatul fără a pica în capcana spoilerelor. Primul aspect de lăudat la acest echivalent vizual al unei piese de teatru radiofonic este eficienţa extraordinară ce-i permite să transforme un bărbat cvasi-imobil să devină protagonistul unui film care te lasă să respiri doar când vrea el.

Fără urmăriri prin subsoluri întunecoase şi fără o coloană sonoră gata să-i puncteze momentele tensionate, forţa filmului stă în interpretarea excelentă a lui Cedergren, dar şi în eficienţa cu care scenariul dezvăluie informaţii, aruncând o nouă lumină asupra situaţiei şi a scopurilor protagoniştilor. Când Asger aude în telefon o voce de femeie, care vrea să vorbească, printre suspine, cu fiica ei, eroul îşi dă seama imediat că vocea de la capătul firului, Iben, se află în prezenţa unui agresor. Aflăm curând că femeia a fost răpită de soţul de care s-a separat nu demult şi că Mathilde, fiica de şase ani, şi fiul nou-născut au rămas singuri acasă. Ţine doar de Asger şi modul cum acesta administrează resursele limitate ale poliţiei şi scurtcircuitează protocoalele pentru a o salva pe Iben, prizonieră în spatele unei camionete ce goneşte la viteză maximă pe autostradă, asigurându-se în acelaşi timp că cei doi copii ies nevătămaţi din acest conflict casnic.

Möller plusează prin faptul că Asger nu este doar un personaj ce reacţionează la stimulii situaţiei, ci acţionează în cel mai pur mod cu putinţă. Pentru el - şi la sfârşitul filmului vom afla de ce - cel mai important lucru este ca Iben să revină acasă, la copii, cât mai repede şi nevătămată. Pentru asta, eroul este gata să dea de pământ cu toate regulamentele, să-şi facă apropiaţii din poliţie să încalce legea, să mintă, manipuleze, ameninţe şi şantajeze. Ce mai încoace şi încolo, dacă suni vreodată la 112 acest film te face să-ţi doreşti ca operatorul de la capătul firului să fie ca Asger.

Vinovatul mai are o calitate ce poate scăpa la prima vedere: o perspectivă flexibilă asupra vinovăţiei şi a responsabilităţii. Spectatorul se va trezi de mai multe ori întrebându-se de-a lungul filmului: procedează Asger corect? Scuză scopul mijloacele? Ce aş face eu în locul lui? Într-o perioadă când a-i judeca pe ceilalţi din turnul anonimităţii pare a fi un hobby global, Vinovatul zdruncină prejudecăţile şi delimitarea alb-negru dintre vinovăţie şi inocenţă şi împinge spectatorul pe nesimţite spre o binevenită empatie.