Filmul tunisian TimeCode, despre o poveste de dragoste, un film de public după cum au relatat unii jurnaliști, ia premiul Palme d'Or pentru scurtmetraj, în detrimentul filmului românesc 4.15 PM Sfârșitul lumii. La Jeune fille qui dansait avec le diable, João Paulo Miranda Maria, primește o mențiune specială.
Divine, regizat de o femeie, ia Camera d'Or. Houda Benyamina, cu probabil cel mai lung și exaltat discurs din istoria festivalului, este regizoarea filmului. Filmul a concurat în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs.
Gala continuă cu un moment artistic mai puțin obișnuit la festivitate, cu fanfară și ritmuri eclectice.
Premiul pentru interpretare masculină merge către Shahab Hosseini, protagonistul filmului iranian Forushande/The Salesman, de Asghar Farhadi.
Protagonista filmului filipinez Ma'Rosa, Jaclyn Jose, ia premiul de interpretare feminină.
Marele premiu al Juriului merge către American Honey, în regia britanicei Andrea Arnold.
Cel mai bun scenariu este al filmului iranian Forushande/The Salesman, proiectat penultimul la Cannes. Regizorul Asghar Farhadi povestește pe scenă că - pe când făcea etalonajul filmului la Teheran - rula Mad Max în cinematograful în care lucra și a considerat un semn această întâmplare.
Trofeul Cea mai bună regie este oferit ex-aequo/la egalitate, lui Cristian Mungiu (Bacalaureat) și Olivier Assayas (Personal Shopper). Mungiu spune pe scenă că cinematograful de autor e încă o nișă în România.
Grand Prix - Juste la fin du monde, de Xavier Dolan.
Ken Loach şi al său I, Daniel Blake, câştigă trofeul serii, Palme d'Or.
Acesta este al 25-lea film de lungmetraj și a 13-a intrare în competiție pentru Ken Loach, care a luat Palme d'Or în 2006, cu „Mângâierea vântului”/„The Wind That Shakes the Barley”.
La cincizeci de ani după „Cathy Cames Home”, neobositul cineast britanic în vârstă de 79 ani continuă să se concentreze cu compasiune asupra celor mai dezavantajaţi indivizi ai societăţii, de data aceasta deplâng cinismul întunecat al asistenţiolo sociali.
În „I, Daniel Blake”, la fel ca şi în viață, asprimea sumbră a birocrației nu este lipsită de momente de umor negru. „I, Daniel Blake” este un portret al societății făcut de maestrul genului, Ken Loach. Daniel Blake, 59 de ani, a lucrat ca tâmplar cea mai mare parte a vieții sale din Newcastle. Acum, după ce a făcut un atac de cord și a fost aproape să cadă de pe o schelă, el are nevoie de ajutor din partea statului, pentru prima dată în viața lui.
El o întâlneşte pe Katie, o mamă singură cu doi copii mici, Daisy și Dylan. Singura șansă a lui Katie de a scăpa din camera adăpostului pentru cei fără casă din Londra a fost aceea de a accepta un apartament într-un oraș pe care nu-l știe la aproximativ 300 de mile distanță.
Daniel și Katie se întâlnesc în țara nimănui, prinşi în sârma ghimpată a birocrației ajutoarelor sociale, luptând împotriva retoricii despre cei „asistaţi social” şi „oameni ce muncesc” în Marea Britanie din zilele noastre
Părerea ta
Spune-ţi părerea