Duminică are loc la Festivalul de Film de la Cannes premiera mondială a filmului „Câini”, regizat de Bgdan Mirică, selectat în secțiunea „Un Certain Regard” și concurent pentru prestigiosul premiu acordat anual unui film de debut „Camera d'Or”.
Acțiunea este plasată în apropierea graniței cu Ucraina. Roman, un tânăr de la oraș, ajunge într-un sat izolat din Dobrogea, unde are de gând să vândă pământul moștenit de la bunicul său care a murit cu câteva luni în urmă. În timp ce face demersurile pentru vânzarea moșiei, Roman devine, treptat, martorul unor evenimente bizare. O senzație generală de amenințare plutește în aer.
„Chiar și azi mai există locuri în România – zone rurale, uitate de Dumnezeu – unde legea e doar un concept îndepărtat și abstract. Ce funcționează cu adevărat e legea pe care și-o fac oamenii care trăiesc acolo. Plasat într-un astfel de loc – în câmpiile nesfârșite ale Dobrogei – filmul e un labirint moral și emoțional care pornește de la un conflict vechi de când lumea: lupta cu aproapele”, spunea Bogdan Mirică la momentul anunțării selecției.
„Câini” a intrat în atenția selecționerilor de la Cannes încă din faza de proiect, fiind inclus în Atelierul Cinéfondation în anul 2014. Programul aduce în atenția potențialilor finanțațori și producători, în fiecare an, propuneri originale aflate în stadiul de dezvoltare.
Iată, mai jos, interviul acordat de regizorul Bogdan Mirică publicației Cinemagia:
1. Dincolo de subiect, atât Umbre cât și Câini au o particularitate care în limba română nu poate trece neobservată - titlul este un substantiv nearticulat. Există și alte filme, care au intrat în această tipologie formală - și în mod interesant au un subiect legat de psihologia socială (În Câini pare că e vorba de un grup social aparte) - ne gândim la filmele Faleze de nisip și Concurs (și Meandre intră în tipologia formală a titlului, chiar dacă nu are același subiect). Există o genealogie comună a filmelor Câini și Umbre cu Faleze de nisip și Concurs? Mai ales că unul dintre actori, Gh Visu, a jucat în Faleze... Sau rămâne valabilă doar asemănarea formală a titlului?
Bogdan Mirică: Cred că este o coincidență. Ce pot să spun este că așa, ca principiu, nu-mi plac titlurile articulate – pare un pic bombastic, ca și cum vrei să faci un statement. Or, dacă e de făcut un statement, prefer să decurgă din film, nu din titlu. În plus, mi se pare că un substantiv nearticulat e mai generos, lasă mai mult loc de interpretare. Bineînțeles, există și excepții: Reconstituirea, de exemplu. Dar până la urmă ce e titlul filmului? Poate să fie un citat din filosofia din spatele actului artistic, poate să fie ceva ce nu înseamnă nimic dar sună cool: Reservoir Dogs. „Câini” îmi place că te trimite pe o pistă falsa și are un soi de claritate și simplitate care se regăsește în stilistica filmului.
2. Legat de subiect, genul acesta de outback e un caz destul de nereprezentativ pentru România și totuși v-a fascinat. Genul acesta de poveste pare transplantata din orașelele pierdute în preeria americană sau deșertul australian... No man's land. Genul acesta de loc sălbatic, rupt de lume, uitat de Dumnezeu, pare atipic pentru realitatea satelor din România...
Bogdan Mirică: Nu sunt întru totul de acord. Da, poate că geografic outback-ul este reprezentativ spațiilor vaste – de genul America sau Australia. Dar Câini este mai mult decât geografie – încearcă să surprindă o psihologie specifică spațiilor rupte de „lumea civilizată”. Or, România rurală, după cum bine știm, e foarte diferită de România „de oraș”. Și genul ăsta de spațiu geografic dar mai ales psiho-emoțional se poate întâlni și în nordul Franței, în Scandinavia, Scoția, etc etc – fiecare cu specificitățile lui, normal. Când am făcut scurt metrajul Bora Bora care se petrecea tot într-o Dobroge izolată, mi-au zis oameni din diferite țări că înțeleg foarte bine despre ce vorbea. Până la urmă e vorba de niște societăți rupte care funcționează după niște legi sociale primare și fragmentate.
3. Cu Vlad Ivanov continuați tipologia actorului de erou negativ... Pe Șerban Pavlu l-ati avut in vedere pentru rol, mai ales ca ati lucrat in trecut cu el?
Bogdan Mirică: Da, Șerban a și venit și a dat proba – dar mi s-a părut că avea un soi de cerebralitate care nu funcționa bine cu ce voiam eu să fac. Altfel, e un actor care îmi place foarte mult – versatil și talentat – și abia aștept să lucrez cu el din nou.
4. Ce l-a recomandat pe Dragoș Bucur în rolul principal?
Bogdan Mirică: Dragoș e foarte sigur pe el și exact asta era și trăsătura principală a personajului Roman, pe care-l interpretează. Se duce în lumea aia care crede el că funcționează după principiile lui – și pentru că e superior tuturor – social, intelectual, etc – crede că vă putea să controleze situația. Doar că lumea în care ajunge propune o cu totul altă paradigmă – are o mecanică de funcționare pe care nici măcar nu o poate intui. În plus, Dragoș are o fizicalitate pe care nu am întâlnit-o la foarte mulți actori români. Când intră undeva, chiar ocupă spațiul ăla.
5. Bunicul protagonistului e un personaj misterios. Cine este el? Si ce este cu acest pamant cu o suprafata uriasa, pe care el prefera sa-l tina necultivat, pe care `nici comunistii nu l-au luat la CAP`? Isi propune filmul sa raspunda acestor doua intrebari?
Bogdan Mirică: Înainte de toate, bunicul este o traumă a protagonistului. Este motivul pentru care Roman este atât de îndârjit să scape de tot ce a reprezentat el în trecut și în prezent – concretizat acum de pământ. Filmul nu trebuie citit într-o cheie realistă – unde cauzalitatea este primordială. Nu m-a interesat să răspund la întrebările astea concrete într-un mod concret.
6. Spuneți-ne câteva lucruri despre experiența de la Atelierul Cinéfondation din anul 2014. Atunci au apărut co-producătorii francezi? În ce etapă s-au implicat ceilalți producători străini?
Bogdan Mirică: Atelierul Cinefondation este o experiență fantastică pentru că ajungi să cunoști mulți producători și distribuitori – proiectul devenind astfel vizibil. Când am participat la Atelier, aveam deja producător francez (în urma unui alt workshop – Cinelink de la Sarajevo). După ce am avut producătorul francez atașat, a început un dans din ăsta care a durat aproape un an – în care am întâlnit mulți producători foarte interesați de proiect – din Franța, Germania, Croația, Danemarca, etc. Dar există o politică în fiecare țară cum că o parte din banii pe care îi primești trebuie cheltuiți în țara respectivă – așa că trebuie să fii foarte pragmatic și să vezi efectiv când tragi linie câți bani îți vin care să poată susțină producerea filmului. În final filmul a ajuns să fie o co-producție România-Franța-Bulgaria-Qatar.
