Totul despre El secreto de sus ojos, câştigătorul Oscarului pentru Cel mai bun film străin, şi despre contracandidaţii lui

Atenţie, prezentarea filmelor conţine spoilere!

„Trebuie să vezi ochii aceia... exprimă dragostea pură", (ne) invită protagonistul din El secreto de sus ojos, câştigătorul de anul acesta al Oscarului pentru film străin. Dacă Un prophète, de Jacques Audiard şi Das weisse Band, de Michael Haneke, au fost favoriţii acestei categorii a Premiilor Oscar 2010, obţinând la Cannes - cel mai important festival de film al lumii - Marele premiu al Juriului, respectiv Palme d'Or, iată că membrii Academiei Americane de Film au fost seduşi de captivantul thriller argentinian The Secret In Their Eyes, filmul presărat cu dialoguri sclipitoare, care urmăreşte „destinul" a două poveşti de dragoste, desfăşurate pe parcursul a 25 de ani.

Ce a prevalat în favoarea filmului argentinian în ochii membrilor Academiei? Fără să fie o decizie pe care o agreăm, vom încerca să găsim un răspuns în rândurile ce urmează, analizând toate cele cinci filme străine aflate în competiţia pentru un Oscar.

Das weisse Band, al lui Haneke, The Milk of Sorrow, semnat de Claudia Llosa şi Ajami (regia: Scandar Copti, Yaron Shani) cântăreau foarte greu ca miză.

Nemaivorbind că în Das weisse Band totul este perfect calibrat, iar preocuparea lui Haneke pentru organizarea minuţioasă a acţiunii este magistrală - regizorul dovedind încă o dată că este bun povestitor. Pe de altă parte, Claudia Llosa oferă în al său La teta asustad/The Milk of Sorrow o pleiadă de scene memorabile, multe dintre ele privind, paradoxal, momentele de veselie din mahalaua săracă, dar colorată în care trăiesc protaginista - Fausta - şi familia ei, imaginile vioaie (ca aceea în care Fausta apare cu o floare roşie în gură), alternând cu altele dure (un câine devorează un porumbel, oferit de eroina însăşi). Iar Scandar Copti şi Yaron Shani fac din Ajami un film asemănător cu Crash, dar ajung la un rezultat mult mai bun.

Lăsând la o parte reuşitele regizorilor, să ne întoarcem la miză. Das weisse Band e o povestire inspirată din realitate: un film de suspans cu perspective şocante asupra naturii umane, explicând de ce oameni obişnuiţi fac (sau consimt la) lucruri îngrozitoare. Haneke descoperă o legătură între modul în care se poartă părinţii cu copiii şi modul în care conducătorii (cei politici) se achită de obligaţiile lor.

Filmul se petrece într-un sat din Germania, în jurul anului 1913, iar voice-over-ul din deschidere explică faptul că povestea s-ar putea să nu aibă acurateţe (deoarece povestitorul însuşi este în vârstă), dar este adevărată - "unele lucruri care s-au petrecut în ţară" (este vorba de perioada premergătoare Primului Război Mondial). Cea mai mare parte din sat e cu totul dependentă de baronul şi baroneasa locului, care îi tratează ca pe slujitori - folosindu-i drept muncitori agricoli, servitori în casă, şi orice altceva. Sătenii se tem de aceşti stăpâni, în acelaşi fel în care toţi muncitorii care depind de un salariu se tem de şefii lor. Zilele trec într-o stare de nefericire calmă, până când unele întâmplări stranii tulbură ritmul leneş al existenţei. Mai întâi, doctorul satului este rănit grav după ce calul i s-a împiedicat într-o sfoară trasă de cineva de-a curmezişul drumului. Apoi fiul baronului este răpit şi torturat, în ceea ce seamănă cu o pedeapsă minuţios pregătită - dar pentru ce anume? Nimeni nu-şi poate da seama. Între timp, sunt prezentaţi diverşi localnici: pastorul, o figură dictatorială, care îşi tratează proprii copii cu atâta autoritate, încât le pretinde să îi sărute mâna; un agricultor a cărui soţie a murit într-un accident de muncă; o săteancă care - deşi are un fiu retardat - are o aventură cu doctorul satului; şi povestitorul însuşi, pe atunci timidul învăţător din sat.

Tema filmului este una în esenţă politică: oamenii se poartă după cum au fost învăţaţi, şi cine seamănă vânt culege furtună. Dacă în educaţia unui copil reacţia la o greşeală constă în a-i da bătaie, este evident ce va învăţa despre cum trebuie să se poarte cu oamenii şi cum se rezolvă problemele. Iar cei care sădesc furie şi discriminare într-o comunitate trebuie să accepte că aceste sentimente, odată şi odată, vor răbufni.

Plotul filmului e poliţist - cine e criminalul? - ceea ce funcţionează bine. Autorul dă suficiente indicii către posibilul răspuns (pentru că da, există un răspuns), fără a-l "servi" prea uşor. La final, el dezvăluie îndeajuns, şi în acelaşi timp lasă unele detalii într-un aer de ambiguitate. Filmat în alb-negru şi fără coloana sonoră, The White Ribbon este un fel de slow-motion, dar ritmul lui lent e mai degrabă incitant decât obositor, tensiunea acumulându-se încetul cu încetul.

Citeşte pe următoarele pagini despre Ajami, La teta asustada, Un prophète, El secreto de sus ojos.