Ovidiu Niculescu - Un destin în ascensiune

Preţ de-o bună bucată de vreme, Ovidiu Niculescu a fost pentru mulţi "omul din reclame" - deşi spectatorii mai avizaţi erau în măsură să-l recunoască şi ca interpret al multor roluri din filme  pe tânărul actor născut în 16 august, 1974, care în 1988, întâlnindu-se cu doi prieteni care mergeau la cercul de teatru al liceului "Mihai Viteazul", unde a recitat o poezuie foarte bine primită, s-a hotărât să îmbrăţişeze arta dramatică, jurând că viaţa lui va fi sinonimă cu actoria.

Deşi solicitat chiar din timpul studenţiei, începuturile carierei lui Ovidiu s-au situat încă destul de departe de cărările gloriei. După debutul în filmul de televiziune "Ploaia" (1996, Sinişa Dragin), urmat tot de o producţie a micului ecran, "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe" (1998, Constantin Dicu), şi de o apariţie episodică în "Epicenter" (2000, Richard Pepin), a primit primul rol principal, cel al dezertorului din "Război în bucătărie" (2001, Marius Theodor Barna) unde s-a remarcat prin sinceritatea sensibilă cu care compunea frământarea omului nimerit la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Imediat după aceea, Nae Caranfil l-a distribuit în rolul unui ospătar din cunoscutul său "Filantropica" (2002), care deşi de mică îmtindere, îi oferea tânărului actor şansa de a-şi dezvălui resursele de dezinvoltură şi capacitate de compoziţie, redând cu umor credibil prototipul chelnerului plăvan şi escroc. A mai fost Pentagon din "Maria" (2003, Călin Netzer), Gioni din "Examen" (2003, Titus Muntean), Barosanu din "Italiencele" (2004, Napoleon Helmis), Bilă din "Băieţi buni" (2005, serial TV în regia lui Bogdan Bărbulescu, Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Laurentiu Rusescu şi Theodor Halacu-Nicon), după care a beneficiat de rolul abjectului Lobodă, cârciumarul din "Un acoperiş deasupra capului" (2006, Adrian Popovici), aducându-şi, prin aplombul său robust, cu accente comice apăsate dar deloc facile, la salvarea, atât cât se putea, a scenariului scris de Mara Nicolescu.

Au mai urmat câteva treceri prin "Funny Money" (2006, Leslie Grief), "Pumpkinhead Blood Feud"(2007, Michael Hurst), "Cu un pas înainte" (2008 serial TV - regia: Alex berceanu, Bogdan Tiberiu Dumitrescu, Jesús del Cerro şi Virgil Nicolaescu) - şi "The Last Enemy" (2008, Iain B. Mac Donald), sau "Nunta mută" (2008, Horaţiu Mălăele) - şi, evident, sumedenia de reclame care cel puţin la acel nivel îl menţineau mereu prezent în conştiinţa publicului ...Până la acel rol care a demonstrat în sfârşit cu adevărat cine este Ovidiu Niculescu.

Nu voi mai repeta aici ceea ce am mai spus în mai multe rânduri, şi oricum se ştie, despre ambiţiile lui Nae Carafil pentru cel mai de suflet, poate, film al lui de până acum, mult mai drag şi decât "E pericoloso sporgersi" (deşi fără a reuşi să-l egaleze), complexul şi dificilul "Restul e tăcere". Cunoscându-l pe Ovidiu încă de la "Filantropica", precum şi din apariţiile sale mai mult sau mai puţin importante, dar întotdeauna demne de reţinut, din celelalte filme menţionate mai sus, Nae i-a intuit fără greş resursele interioare necesare pentru a-l însufleţi pe acel Leon Negrescu conceput de el ca imagine cinematografică nu foarte fidelă (ceea ce-ar fi fost şi imposibil, dat fiind caracterul sumar şi disparat al informaţiilor documentare), dar în orice caz extrem de puternică, a magnatului Leon Popescu, producător principal al filmului românesc de pionierat "Independenţa României" (1912).

Dacă până acum faţetele multiple ale talentului lui Ovidiu se adresau mai mult intuţiei şi spiritului fin de observaţie al spectatorului, de data asta am avut bucuria de a-l putea urmări în deplină desfăşurare. Personajul său se dezlănţuie din prima clipă agresiv şi cabotin, energic şi plin de sine, cu aplombul de care sunt capabili numai marii actori, pentru ca pe parcursul celor peste două ore care urmează să-şi releve treptat cele mai nebănuite resorturi interioare. Multe secvenţe ale filmului se întipăresc în memorie inevitabil, dar nu pot să nu menţionez audienţa la Rege şi izbucnirea care urmează, sau apariţia lui Leon pe calul alb al... automobilului personal, spre a face ordine pe platou, ori duioşia tulburată cu care murmură "Juniorul...!" în dramaticul moment al revenirii lui Grig (Marius Florea Vizante, şi el în cel mai important rol de până acum al carierei) - dar mai ales acea privire afectuoasă şi definitiv învinsă cu care-şi petrece fostul partener după ce, în sala tribunalului, acesta a depus mărturia care-l va condamna, salvându-i însă, în mod paradoxal, onoarea... Ar fi de ajuns fie şi numai aceste câteva secvenţe, pentru a ne convinge că traiecotria artistică a lui Ovidiu Niculescu s-a înscris, în fine, pe arcul ascendent care i se cuvenea de atâta vreme.