Nu întâmplător, la conferinţa de presă a filmului Marea Neagră s-a insistat mai mult asupra aspectelor de ordin politico-social ale acestei coproducţii nu tocmai recente (premiera românească a aşteptat doi ani, producătoarea Ada Solomon dorind s-o facă numai când dispunea de toate resursele de timp, energie şi bani necesare unei lansări adecvate). Filmul de debut în zona de ficţiune al tânărului documentarist italian Federico Bondi porneşte de la o întâmplare adevărată (empatia şi solidaritatea dintre bunica lui şi tânăra ei îngrijitoare româncă), de sens totalmente opus valului de prejudecăţi antiromâneşti din Italia şi alte ţări vest-europene.
Puternic impresionat de relaţia pozitivă atât de specială dintre bătrâna italiancă severă şi devotata ei angajată la domiciliu, Federico Bondi a ţinut s-o reprezinte cu cea mai mare fidelitate, concepând o poveste doldora de detalii biografice şi situaţionale autentice. Pe bună dreptate, colaboratorii săi - Cosimo Calamini şi Ugo Chiti - dându-şi seama că, astfel, scenariul era pândit de un dublu risc: acela al unei prea accentuate individualizări, şi cel al încărcării cu mărunţişuri greu inteligibile pentru cineva din afară - au periat în mare parte toată această sarcină redundantă.
Deşi porneşte de la o premisă cum nu se poate mai ofertantă (dacă o italiancă bătrână, bolnavă şi severă e nevoită să-şi angajeze ca îngrijitoare personală tocmai o fată din detestata etnie română? Dar dacă acea tânără îi va cuceri inima până la făurirea unei legături de suflet mai strânse decât şi-ar fi putut imagina oricine?), peripeţiile culese din realitate curg liniar şi previzibil, fără nici un fel de articulaţii solide, pe formula unui conflict lipsit de vlagă. Între cele două femei nu există tensiuni dramatice viguroase, doar simpla asprime irascibilă a bătrânei Gemma (accentuată de văduvie şi de boala chinuitoare), căreia Angela îi opune un stoicism şi o bunătate infailibile; singurele "mici imperfecţiuni" trecătoare din această perioadă incipientă ţin de necunoaşterea limbii, de nişte probleme digestive ale Angelei şi de teama unei sarcini (dezamorsată curând). E clară necesitatea construirii unor noduri tensionale şi răsturnări axate pe principiul elementar al distanţei dintre expectativă şi realizare, care să dinamizeze scenariul şi, totodată, să genereze sensuri substanţiale - propun un singur exemplu: Angela s-ar fi străduit din răsputeri dar, din cauza unor cusururi ale ei (reale, nu mimate de scenarişti), nu reuşea decât s-o întărâte pe bătrână şi mai mult; lucrurile par să se îndrepte spre o criză iremediabilă; exact în punctul crucial, acel defect al Angelei determină un dezastru iminent, pe care, în disperare de cauză - ea îl rezolvă prompt, fără să stea pe gânduri, printr-un sacrificiu imens, care va fi tocmai începutul redresării în ochii Gemmei. Evident, aceasta e o soluţie didactică şi formulaică - dar reprezintă minimumul necesar. În absenţa unor asemenea plot point-uri, scenariul nu reuşeşte să transmită nici un fel de sensuri majore (deşi îşi propusese cu prisosinţă acest lucru).
Tocmai momentul-cheie al filmului - decizia Gemmei de a o însoţi pe Angela în vizita acasă, la Sulina - e expediat. Nu numai că acela ar fi trebuit să fie decisivul Mid-Point, sau "punctul fără întoarcere", care să propulseze porţiunea finală pe o linie tensională ascendentă, dar de acolo s-ar fi desprins cel mai puternic întregul evantai de semnificaţii ale filmului.
Noroc cu actorii (actriţele mai bine zis), care salvează filmul. Dacă Dorotheea Petre nu numai că-şi confirmă talentul cunoscut din anii trecuţi, dar dovedeşte şi o frumoasă maturizare artistică, în schimb Ilaria Occhini e pentru noi, românii, o adevărată revelaţie, în materie de stăpânire cu mână sigură a unei întregi game expresive, de la cele mai detestabile scorpiisme până la unele vibraţii de o nebănuită căldură şi sensibilitate. Vlad Ivanov, în Adrian, e categoric subfolosit - chiar dacă actorul, cu marea sa modestie, a afirmat că anume şi-a atenuat la minimum prestaţia, pentru a nu lua faţa celor două partenere - iar Maia Morgenstern, deşi puţin mai prezentă, nu se justifică nici ea ca opţiune de casting pentru Mădălina. Theodor Danetti, însă, ca de obicei, pune nişte accente de umor caricatural fin perfect dozate pe schiţa de portret a bătrânului Nicolae. În rest, ceva actori italieni corecţi, în frunte cu regretatul Corso Salani, decedat anul trecut.
În concluzie, regizorul Bondi pare totuşi să promită, cu condiţia de a şti să primească eficient criticile - şi, în orice caz, merită recunoştinţa noastră fie şi numai pentru că, prin acest film, se erijează în rolul de avocat pro-român în reţelele cinematografice apusene. Tot e ceva...
Părerea ta
Spune-ţi părerea