Din haosul ratării până la... Genghis Khan: Mickey Rourke la 58 de ani

Cine nu-l cunoaşte pe Mickey Rourke, trebuie să-l vadă jucând, înainte de a citi un articol ce se doreşte scurt şi cuprinzător ca acesta - iar cine-l cunoaşte, n-ar mai avea nevoie de lista tuturor celor peste şaizeci de roluri ale carierei sale de treizeci şi unu de ani (începută în 1979, cu Reese din "1941" de Steven Spielberg); căci Rourke este acel gen de actor care există în primul rând prin gama de expresii unice şi inimitabile ale chipului său de o fizionomie deja aparte, la care se adaugă timbrul vocal de o tonalitate extrem de gravă. Aşa că, până le veţi vedea, treptat, măcar pe cele mai semnificative dintre ele (adică nu atât de multe pe cât ar fi fost onorabil!), sau în timp ce vi le dezgropaţi iar din amintire, hai mai bine să explorăm începuturile şi dedesubturile vieţii acestui actor pe cât de popular, pe atât de problematic - nesuferit şi adulat deopotrivă.

Philip Andre Rourke jr. (căci aşa-i scrie în certificatul de naştere) a venit pe lume în 16 septembrie, 1952, în oraşul Schenectady din statului New York, ca fiu al lui Ann şi Philip - care au divorţat şase ani mai târziu. În 1969, Ann s-a măritat cu Eugene Addis, ofiţer de poliţie din Miami Beach, prilej de a se muta în Miami Shores, Florida. Se prea poate ca această copilărie sub tutela unui tată vitreg în uniformă de apărător al legii să fi înrâurit hotărâtor personalitatea celui ce mai târziu avea să-şi spună Mickey. Tendinţele sale artistice au început să se manifeste încă din adolescenţă: la vârsta de şaptesprezece ani, a jucat într-un spectacol şcolar cu piesa "Şarpele", sub îndrumarea profesorului Jay W. Jensen (intrat în legendă ca "Dascălul Stelelor"). În paralel, tatona şi o evoluţie atletică, jucând în echipa de baseball a liceului, antrenată de Skip Berkman. De altfel, anii săi de liceu au stat mai mult sub semnul sportului: a urmat cursuri de autoapărare şi a deprins tainele boxului, la Boys Club - încă de la doisprezece ani, sub numele de ring "Andre Rourke", câştigase primul său meci, învingându-l pe Javier Villanueva. Iar la şaptesprezece ani, ca membru al Police Athletic League, a câştigat în faţa fostului campion mondial de categorie mijlocie Luis Rodriguez - care se antrena pentru meciul cu campionul mondial Nino Benvenuti. În acest meci de sparring, Rourke s-a ales cu o uşoară comoţie, urmat de o alta, la Florida Golden Gloves, în 1971. Medicii i-au recomandat un an de pauză, dar tânărul pugilist amator s-a hotărât să părăsească definitiv ringul, în 1972 - încheindu-şi astfel o carieră de opt ani, jalonată de douăzeci de victorii (dintre care şaptesprezece prin knockout) şi şase înfrângeri.

După un scurt stagiu de piccolo în celebrul restaurant Forge din Miami Beach, imediat ulterior absolvirii licului, Phillip Andre a revenit la New York City, dornic să-şi încerce norocul în actorie - şi astfel a început una dintre cele mai stranii cariere pe care avea s-o reţină vreodată lumea celebrităţilor de la Hollywood...

Acum doi ani, într-un interviu asociat cu răsunătorul său rol din The Wrestler (Darren Aronofsky), remarcat nu atât prin valoarea intrinsecă, cât datorită aspectului său de revenire în lumina ecranului a unui actor ce părea să se fi ratat definitiv, Mickey Rourke a recunoscut franc că şi-a distrus ultimii cincisprezece ani ai carierei - manifestându-şi totodată şi recunoştinţa că i s-a acordat această surprinzătoare nouă şansă. La drept vorbind, însă, perioada de criză durase mai degrabă vreo douăzeci de ani, şi nici "The Wrestler" nu picase din bun senin, ci ca rezultat al unei reputaţii refăcute migălos, din roluri mărunte dar percutante, jucate în ultimul deceniu.

Mai mult, nici haosul pe care-l făcuse din propria sa carieră nu era ca oricare altul. Începând prin a apărea într-o serie rateuri dintre cele mai notorii ("Body Heat", 1981; "Diner", 1982; "Rumble Fish", 1982), a fost catalogat din capul locului ca un al doilea Marlon Brando - şi, ca şi cum acest start sinuos n-ar fi fost de ajuns, a continuat să-şi aleagă rolurile cu o lipsă de inspiraţie incredibilă, refuzând ocazii după ocazii mari, în favoarea a tot felul ce ciurucuri. Pe la începutul anilor '90, rolurile din Nine 1/2 Weeks şi Wild Orchid l-au impus mai degrabă ca un interpret de soft-porn - soartă pe care Brando, după "Ultimul tango la Paris", reuşise s-o evite.

Stând mereu prost cu banii, în raport cu gusturile sale opulente, era nevoit încontinuu să accepte roluri de duzină în filme dintre cele mai proaste, măcar ca să-şi poată face de cap. Frecventa tot felul de escroci, traficanţi de droguri şi mafioţi, ducând o viaţă marcată permanent de tensiuni, anxietăţi şi ieşiri violente - nu o dată, şi-i înstrăina pe cei ce-ar fi putut să-l ajute, cu obiceiul lui nesuferit de a-i face cum îi venea la gură. Astfel, în mai puţin de trei ani, a reuşit să şi-o facă efectiv cu mâna lui, gloriosul star hollywoodian decăzând până în cele mai tenebroase străfunduri ale ratării.

Ceea ce-l face pe Rourke deosebit de interesant este modul său de a raţiona. După ce s-a adunat de pe drumuri pentru a studia ani în şir actoria, a învăţat să-şi ia cu adevărat meseria în serios - şi, de îndată ce i s-a ivit o ocazie, şi-a scris singur un scenariu, jucându-se aproape pe sine însuşi, în Homeboy (Michael Seresin, 1988), la doar un an după răscolitorul Angel Heart al lui Alan Parker, în compania lui Robert De Niro. Se străduia mereu să confere rolurilor pe care le juca mai multă profunzime psihologică - inclusiv datorită tumultului său interior care-i anima dorinţa disperată de a de impune mai mult ca persoană decât ca vedetă, ceea ce-l făcea atât îngrozitor de volatil, cât şi absolut fascinant. De altfel, a devenit cunoscut ca unul dintre puţinii insideri ai showbizului care aveau cojones să spună adevărul despre sistemul american de producţie cinematografică - inclusiv cu faimoasa sa afirmaţie că "Hollywoodul este un oraş clădit pe invidii".

Cele mai recente roluri ale sale, din Iron Man 2 şi The Expendables, deşi nu s-au mai prăbuşit la box-office ca odinioară, sunt totuşi neînsemnate valoric şi total insuficiente ca eventuale confirmări a unei redresări definitive. Rămâne de văzut ce va face în Passion Play, Immortals, Pretty, Baby, Machine (unde se zvoneşte că l-ar juca pe Baby Face Nelson) şi Potsdamer Platz. Iar dacă pronosticurile pentru începuturile deceniului următor se vor adeveri, se prea poate să-l vedem la un moment dat în "Genghis Khan", un rol ce are toate şansele să-i vină ca o mănuşă - chiar dacă nu de box.