Bill Murray inaugurează weekendul acesta intrarea preşedinţilor americani pe marile noastre ecrane, cu filmul Hyde Park on Hudson/Vizita regelui la Hyde Park on Hudson, portretizându-l pe Franklin Delano Roosevelt, singurul preşedinte american care a câştigat patru mandate, urmând ca pe 1 februarie să vină la cinema Lincoln (cu Daniel Day-Lewis).
Hyde Park on Hudson este despre vizita regelui şi a reginei Marii Britanii la reşedinţa lui Roosevelt din Hyde Park, din iunie 1939. Aceasta a fost prima vizită din istorie a unui monarh britanic în emisfera vestică. Evenimentul avea să fie cunoscut în istorie drept „picnicul cu hot dogs". Şi asta pentru că în iunie 1939, când Anglia era în pragul războiului cu Germania şi avea nevoie disperată de suportul Americii, regele şi regina fuseseră trimişi în America pentru a încerca să obţină acest suport, şi tocmai pentru a-i ajuta îi invitase Roosevelt la Hyde Park. Dar America trebuia convinsă, căci ţara voia să stea departe de încă un război european. La asta se mai adaugă şi reticenţa istorică (de înţeles) faţă de monarhia britanică, alimentată la paroxism de faptul că Edward VIII a fost forţat de casa regală să abdice pentru a se putea însura cu o femeie care era nu numai divorţată, ci şi americancă (Wallis Simpson). Cel care i-a urmat, regele George VI, sau Bertie (portretizat şi de Colin Firth în Discursul Regelui), era lipsit de experienţă şi ajunsese rege din întâmplare, iar acum trebuia să arate Americii nu numai că admiră ţara şi poporul, ci şi că îi respectă ca pe nişte egali ai britanicilor. Aceasta era misiunea lui. Iar Franklin Roosevelt i-a oferit exact şansa de care avea nevoie, servindu-l cu un hot dog!
Dincolo de insolitul întâmplării şi tot umorul de situaţie ce vor face deliciul spectatorilor la cinema, pentru că regii nu a fost niciodată trataţi ca nişte oameni obişnuiţi, Bill Murray este şarmant, "de viaţă", plin de căldură în rolul preşedintelui, dar interpretarea lui - deşi te captivează - îl transformă pe FDR într-un fel de om de afaceri bătrân şi pontos, gată să se cherchelească, ceea ce contravine aerului solemn şi carismatic al lui Roosevelt. Bill Murray nu reuşeşte să fie omul impozant, în pofida handicapului, care era F.D. Roosevelt.
E drept că nu mi-a plăcut cum l-a portretizat şi din cauză că mi s-au activat (la revederea lui pe marele ecran) amintirile legate de rolurile sale anterioare, cele mai recente - de bufon (genial jucate, recunosc) - în Zombieland ori Moonrise Kingdom, nemaivorbind că îl vom vedea curând în Ghostbusters III.
Dar filmul cu totul mi-a trezit multe emoţii pozitive, pentru că e o poveste spusă pe un ton afectuos, iar perspectiva intimistă umanizează această personalitate politică. Naratorul este Daisy (jucată de Laura Linney), personaj real, cea care a avut o relaţie cu preşedintele, fiind oaza lui de linişte între momentele de tensiune şi singurătate pe care funcţia le presupunea.
Weekendul la Hyde Park on Hudson, cu 3 luni înainte de izbucnirea războiului arată cum picnic cu hot-dogs (ironic, chiar Frankfurteri), prefigurează victoria de pe plaja din Omaha şi victoria din Europa. Scenariul lui Richard Nelson juxtapune delicat viaţa publică cu cea privată, traiul domestic cu dimensiunea istorică.
Cele două poveşti, relaţia lui cu Daisy şi weekendul petrecut în compania regelui şi a reginei se împletesc în Hyde Park on Hudson, iar filmul - chiar dacă e liniar din punct de vedere narativ - e un frumos, vioi şi captivant studiu de personaje. Bertie a ieşit de sub umbra tatălui său, iar Regina Elizabeth a aflat că se pricepe foarte bine la întâlniri informale, ceea ce America a adorat. Amândoi s-au înţeles bine cu Roosevelt.
---
Cuvântul scenaristului despre Daisy
La finele anilor ’80, un prieten m-a invitat să vizitez ceea ce fusese pentru mult timp o reşedinţă particulară în oraşul meu, Rhinebeck, New York. Fusese încredinţată administrării publice recent de către proprietarul său, în vârstă, cu condiţia ca acesta să poată locui în continuare acolo pentru restul vieţii sale. Casa străjuia fluviul Hudson şi arăta ca răsărită dintr-o poveste, dar una sumbră. Era destul de căzută în ruină, cu tencuiala de mult căzută. Prietenul meu mi-a făcut un tur rapid la primul etaj. Trecând prin livingul cu tapetul scorojit, cu canapele într-o rână şi cu covoare orientale cam zdrenţuite, am reuşit s-o prind într-o privire fugitivă pentru prima şi ultima dată chiar pe eroina filmului nostru, Daisy Suckley. Stătea singură, cititind un ziar, cred, nepăsătoare la străinii care se plimbau pe acolo. La puţin timp după aceea, Daisy a murit, la vârsta de o sută de ani. Wilderstein, care a devenit de atunci un parc public şi se află în stadiul de a fi renovat pentru a i se reda grandoarea finelui de secol 19, este numai una din moştenirile lăsate nouă de Daisy.
Cealaltă a fost găsită la moartea ei într-o valijoară găsită sub patul ei. Acolo se aflau scrisori din corespondenţa ei cu vărul său de gradul al cincilea, Franklin Roosevelt, precum şi jurnale care consemnau relaţia lor, relaţie care a rămas secretă până la moartea ei. Unele pagini lipseau (fuseseră arse?) şi din scrisori, şi din jurnale, dar ceea ce a rămas creionează portretul unei relaţii de iubire dintre o femeie care-şi spunea „pitulicea" şi cel care a fost unul din cei mai puternici şi mai charismamtici oameni ai secolului.
Citind aceste mărturii intri într-o lume pe care doar ţi-o poţi imagina, o lume dincolo de faţada instituţiei prezidenţiale, unde toţi conspirau pentru a ascunde slăbiciunile şi infirmităţile preşedintelui. E clar acum că Daisy era persoana cu care Franklin se putea relaxa, şi în compania căreia putea uita de lume, de funcţie, de toate problemele, şi alături de care putea să fie doar el însuşi. Nu e nicio coincidenţă că singurele fotografii pe care le avem azi cu Franklin Roosevelt în scaun cu rotile sunt cele făcute de Daisy Suckley.
Părerea ta
Spune-ţi părerea