Andi Vasluianu - Un erou uman

Nu e de mirare că, în nici zece ani de carieră - dacă ar fi să sărim peste cele două scurtmetraje din perioada de început a lui Cătălin Mitulescu: "La amiază" (1997) şi "Bucureşti-Wien ora 8:15" (2000) - Andi Vasluianu şi-a trecut pe răboj peste cincizeci şi cinci de roluri, în filme de tot felul: lungi, scurte, studenţeşti, independente etc. La cei treizeci şi şapte de ani ai săi (împliniţi pe 23 iunie 2011), Vasluianu s-a impus definitiv ca unul dintre puţinii actori totali ai României de azi - în sens atât artistic, cât şi practic: are o putere de muncă virtualmente inepuizabilă, şi singurul factor care-i limitează activitatea este acel principiu fundamental al fizicii care interzice oricărui corp să se afle în mai multe locuri simultan - altfel, Andi e gata oricând să ajute pe oricine; şi, când ajută, se simte!

Debutul său în filmul de lungmetraj, cu rolul principal din "Furia" lui Radu Muntean (în acelaşi an în care a mai jucat şi la Şerban Marinescu, în "Turnul din Pisa", 2002) l-a impus din start ca pe un interpret în care se îngemănează perfect forţa şi rafinamentul. Am avut de mai multe ori ocazia să spun că debutul lui Radu Muntean a fost filmul care mi-a deschis ochii faţă de Noul Cinema Românesc (deşi Radu încă nu făcea parte din curentul minimalist - acesta tocmai se năştea, chiar în acele momente, dar puţin mai la Est, pe autostrada Bucureşti-Constanţa, sub clacheta lui Cristi Puiu), impunându-se ca un film de consum cu certe valenţe de conţinut. A contribuit decisiv la această calitate tandemul Andi Vasluianu - Dragoş Bucur, construind una dintre cele mai solide relaţii de protagonişti anti-eroici din filmul românesc (inclusiv prin acea tulburătoare secvenţă a reîntâlnirii după snopirea în bătaie, rămasă de neuitat ca pildă sfâşietoare de prietenie bărbătească).

A mai fost, printre multe alte personaje, vocea lui Burtică, din "Visul lui Liviu" (Corneliu Porumboiu, 2004), taximetristul din "Trafic" (Cătălin Mitulescu, 2004), computeristul Zetu, din "Milionari de weekend" (Cătălin Saizescu, 2004), Relu din "Băieţi buni" (Episodul "Mamutu versus Beznă", de Theodor Halacu, 2005), sau proxenetul din "Marilena de la P7" (Cristian Nemescu, 2006) - an când din nou a avut şansa unui rol semnificativ, Aurel, din primul film minimalist al aceluiaşi Radu Muntean împreună cu care debutase în lungmetraj: "Hârtia va fi albastră". Deşi secundar, personajul său s-a reţinut prin tuşa de adevăr frapant cu care compunea şmecheraşul depăşit de evenimente, prins la mijloc în acea noapte de pomină a înscenării iliesciene cu "teroriştii" din Decembrie.

O vreme, Andi a continuat să joace roluri secundare de impact (mai mare sau mai mic - dar nu din vina lui, ci pornind de la deciziile regizorale), ca internul Dragnea din "Youth Without Youth" (Francis Ford-Coppola, 2007), soldatul Marian din "California Dreamin' (nesfârşit)" (Cristian Nemescu, 2007), sau şmenarul din "Schimb valutar" (Nicolae Mărgineanu, 2008 - poate cea mai flagrantă subfolosire a sa, într-o vreme când, fie şi numai din apariţii de întindere redusă, se impusese deja ca unul dintre cei mai buni actori români ai deceniului).

Treptat, însă, personajele deveneau tot mai extinse şi importante ca pondere - trecând prin Johnny, din "Weekend cu mama" (Stere Gulea, 2009), Andrei Muscalu, din "Întâlniri încrucişate" (Anca Damian, 2009), operatorul din "Cea mai fericită fată din lume" (Radu Jude, 2009), sau Mircea, din "Călătoria lui Gruber" (Radu Gabrea, 2009) - până la al doilea rol principal al său (după şapte ani de la cel dintâi), Aurel, din "Cealaltă Irina" (Andrei Gruzsniczky, 2009): un portret surprinzător de complex şi nuanţat al omului simplu, compus delicat din accente fine şi discrete sondări în profunzime, pe coarda unor vibraţii extrem de subtile - reprezentându-l pe individul curat la suflet dar cu caracter slab, care în faţa agresiunii pasive a indolenţei se refugiază în ataşamentul fanatic faţă de propriile lui concepţii (practic, o evoluţie pas cu pas spre o iniţiere derizorie).

Au trecut de-atunci doi ani, iar Andi, pe lângă un nou rol principal, dar mai puţin semnificativ, în "Oul de cuc" (Ioan Cărmăzan, 2010), şi-a consolidat poziţia de lider cu Andrei, din "Periferic" (George Bogdan Apetri, 2010), şi cu Vlad Urseanu, din "Mănuşi Roşii" (Radu Gabrea, 2011). Aparent paradoxal, dar în fond cât se poate de explicabil, e faptul că în 2011 talentul lui Andi şi-a arătat măsura maximă, în mult mai mare proporţie decât cu rolurile principale şi secundare din lungmetrajele de mai sus, într-un scurtmetraj - dar nu unul oarecare, ci uluitorul "Apele tac"/"Silet River", de Anca Miruna Lăzărescu, premiat la festivalurile de la Bruxelles, Potsdam, Regensburg, Tampere, Timişoara şi Ploieşti. Pentru prima oară, personajul principal interpretat de Andi Vasluianu nu mai e doar un protagonist în sens tehnic, ci chiar un erou - un erou simplu şi uman, aşa cum joacă el întotdeauna, care-şi dă viaţa pentru libertate (a lui, a soţiei şi a pruncului din pântecele ei). Spectrul său vibrant continuă să se aştearnă peste chipurile lui Toma Cuzin şi Patricia Moga, în cadrele finale, după ce personajul i-a fost înghiţit de "apele care tac" ale Dunării ce despărţea, în 1986, România de lumea omenească. Nu degeaba, pentru aceste două roluri atât de armonios conjugate, Vali şi Gregor, acum o lună le-am decernat lui Andi Vasluianu şi Toma Cuzin, ex-aequo, premiul de interpretare masculină, la festivalul "Eu cu CINE filmez?" de la Ploieşti.

Teoretic, nu e mare lucru ca un actor să fie "adevărat" în toate rolurile sale - altfel, nu s-ar mai putea numi actor. Trăsătura particulară a lui Andi Vasluianu, însă, este nivelul la care poate duce această doză obligatorie de adevăr - în ambele sensuri: de profunzime şi de suprafaţă. Abordându-şi personajele în cele mai adânci straturi ale umanităţii lor, Andi le scoate mereu la iveală resorturi nebănuite, după cum a dovedit-o cu portretele complexe din "Cealaltă Irina" şi "Apele tac" - iar în dezvoltarea lor pe orizontală, găseşte mereu detalii şi fineţuri originale, ce-i particularizează fiecare rol în sine. O combinaţie care, îndrăznesc să preconizez, îl va asigura pe viitor împotriva riscurilor de aplatizare şi repetitivitate, menţinându-l permanent ca pe un actor proaspăt, viu şi profund.