Nicolae Mărgineanu - Poet cu discreţie

Surpriza s-a produs în 1979, când în peisajul foarte inegal al cinematografiei româneşti (era o perioadă de vârf, şi calitativ şi cantitativ, dar nu duceam lipsă nici de rebuturi, ca să nu mai vorbesc de notoriile noastre filme atât de inegale, "bune, dar cu lipsuri"), s-a ivit pe neaşteptate excelentul "Un om în Loden", după romanul poliţist "Moartea vine pe bandă de magnetofon", de Haralamb Zincă - sau... "Lo-Zincă", precum i se mai spunea, căci pe lângă talentul ca prozator de gen, cânta în strună regimului de mama focului. Aici însă, din fericire, nu era cazul. Sobru şi stilat, lucrat cu precizie şi har, filmul îi aparţinea unui cvasi-debutant, care după ce-şi făcuse un nume ca operator, trecea acum la cârma regizorală a filmului de ficţiune: Nicolae Mărgineanu, născut la 25 septembrie, 1938, în Cluj, ca fiu al psihologului Ştefan Mărgineanu, profesor la Universitatea Victor Babeş.

Adolescenţa lui Nicolae a fost profund marcată de persecuţiile terorii stalinist-dejiste (lucru remarcat ulterior şi în unele dintre filmele lui de după Revoluţie). În timp ce tatăl lor peregrina prin Gulagul românesc (vreme de şaisprezece ani!), cei doi fraţi, Nicolae şi Daniela Mărgineanu, au fost exmatriculaţi din liceu sub pretexte politice. Un moment anecdotic de factură dramatică s-a petrecut când, între interogatoriul la securitate şi încarcerarea în puşcăria propriu-zisă, Ştefan Mărgineanu a trecut pentru câteva momente pe-acasă, prin omenia militarului în termen la trupele de miliţie care-l escorta. Peste ani şi ani, fiul acelui om a coroborat relatarea tatălui său cu descrierea făcută de regisor în cadrul unui interviu televizat şi a înţeles despre cine fusese vorba - povestind totul şi într-un mesaj postat pe Cinemagia, la pagina cineastului.

În continuare, Nicolae a fost dat afară în condiţii similare şi de la Facultatea de Chimie, fiind nevoit să-şi câştige existenţa ca şofer de camion pe un şantier din Hunedoara. În cele din urmă, a urmat şcoala tehnică de metrologie din Bucureşti - timp în care, sosind "reabilitarea" de la jumătatea deceniului şapte, i s-a permis reînmatricularea la chimie, în Cluj - dar, în locul ei, a preferat să dea admitere la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", unde a fost admis cel dintâi la secţia de imagine film, absolvind în 1969. Încă din studenţie, a avut marea şansă de a primi, de la Mircea Săucan, funcţia de operator titular al filmului "Alerta" (1967). Acest lucru l-a ajutat ca, la un an după terminarea facultăţii, să devină operatorul favorit al lui Mircea Drăgan, alături de care a câştigat experienţă filmând iniţial rutinierele "B.D. intră în acţiune" (1970), "Brigada Diverse în alertă" (1971), "B.D. la munte şi la mare" (1972), urmate de provocarea mai grea a filmului cvasi-catastrofic "Explozia" (1973) şi, mai ales, dificila sarcină a reconstituirii cu valenţe poetice, prin imagine, a Moldovei lui Ştefan cel Mare, în "Fraţii Jderi" (1974). În consecinţă, l-a înhăţat un regisor care în acele vremuri punea mare preţ pe valenţele plastice ale fotografiei - Dan Piţa, acesta încredinţându-i aparatul pe platourile de la "Tănase Scatiu" (1976) şi "Profetul, aurul şi ardelenii" (1978), unde Mărgineanu a fost şi regisor secund. Participarea la toate aceste filme ambiţioase i-a cultivat lui Nicolae Mărgineanu apetenţa pentru regia şi dramaturgia de film. Scrisese deja scenariul policier-ului "Cercul magic" (1975, David Reu, după romanul omonim al lui Nicolae Mărgeanu), după care urma să-şi scrie, singur sau în colaborare, o mare parte dintre propriile filme.

În sfârşit, marele pas s-a produs la patruzeci de ani, când a debutat cu regia acelui "Un om în loden", menţionat mai sus. Tot în acea perioadă a mai semnat un documentar fără răsunet, "Mai presus de orice", realizat (împreună cu Dan Piţa) încă dinainte, despre cutremurul din 4 martie, 1977, dar distribuit abia în 1980 - pentru ca în 1981 Nicolae Mărgineanu să realizeze filmul pe care, personal, îl consider vârful carierei lui... Pornind de la un scenariu al regretatului Iosif Naghiu, "Ştefan Luchian" a beneficiat şi de prezenţa unui actor ca Ion Caramitru în rolul titular, pentru a se impune ca model de biografie romanţată, împărtăşindu-ne prin imagine destinul frământat al marelui pictor român contemporan cu traumatizantele schimbări sociale, naţionale, culturale, politice, tehnico-ştiinţifice şi de multe alte feluri de la începutul secolului trecut.

Nicolae Mărgineanu, cu bogata sa experienţă de operator şi talentul regizoral încă incipient, dar nu mai puţin substanţial, era unul dintre foarte puţinii cineaşti capabili să transpună pe peliculă universul plastic al lui Luchian - nu numai prin prezenţa tablourilor, ci chiar creând toată ambianţa şi atmosfera care-l inspirase. Deşi urma o linie dramaturgică puţin evanescentă spre final (Ioşca Naghiu, un excelent dramaturg de altfel, cocheta doar sporadic cu scenaristica - şi chiar mai sporadic cu actoria: apare într-un cadru din film, într-un grup de nuntaşi care aplaudă pe o scară), filmul beneficia, pe lângă creaţia de mare expresivitate a lui Pino Caramitru, şi de aplombul lui George Constantin (Bogdan Piteşti), fiorul dramatic al lui Adrian Pintea (Nicolae Tonitza), ironia lui Florin Călinescu, chiar şi numai ca prezenţă tacită într-un singur cadru (Tudor Arghezi), o compoziţie interesantă a lui Răzvan Vasilescu (băiatul cam caraghios, dar devotat şi sufletist, care-l ajută pe artist în timpul bolii) şi sensibilitatea marii iubiri pierdute a eroului, întruchipată de Maria Ploae (a doua soţie a lui Mărgineanu, prima fiind regisoarea Florica Fulgeanu, cu care are un fiu, actualul compozitor de muzică de film şi teatru Petru Mărgineanu. Maria Ploae, la rândul ei, i-a mai dăruit trei copii). Împrejurările au făcut să ne cunoaştem la o vizionare de lucru cu următorul lui film, "Întoarcerea din iad" (1983, scenariu propriu, după nuvela "Jandarmul", de Ion Agârbiceanu), unde m-a invitat prietenul nostru Iosif comun Naghiu. Autorul chemase câţiva profesionişti (şi chiar studenţi) spre a se consulta cu privire la definitivarea filmului - căci Nicolae Mărgineanu, om de o remarcabilă modestie şi un bun-simţ un rar întâlnit, era dornic oricând de feedback-uri utile - pozitive ca şi negative. Cu Constantin Brînzea (un tânăr de mare viitor, dar care apoi "a ales libertatea") şi Remus Mărgineanu în rolurile principale, filmul nu egala anteriorul "Ştefan Luchian", având unele lungimi - dar se distingea de asemenea printr-o forţă aparte de expresie a imaginii, şi câteva momente de mare dramatism. Fidel lui Agârbiceau, Nicolae Mărgineanu a continuat prin a ecraniza "Pădureanca" (1986, din nou scenariu propriu), film complex (şi cam inegal, împărţit între secvenţe de mare frumuseţe şi impact dramatic, plasate pe un fond de nivel mediu), presărat cu aluzii surprinzător de îndrăzneţe la realitatea crudă a ultimilor ani de comunism - inclusiv tulburătoarea replică finală a lui Busuioc (Victor Rebengiuc): "A intrat holera-n ţară...!!!" Pe lângă prestaţia valoroasă ca de obicei a marelui actor, s-au mai remarcat Adrian Pintea (Iorgovan), şi fermecătoarea Manuela Hărăbor, fiica adolescentă a unui salariat din Buftea, în rolul titular (ce-i drept, impusă în fruntea distribuţiei de tovarăşu' Dulea, căruia-i plăceau peste poate blondele tinere şi frumoase). Deşi, la vârsta aceea, fata era cam descoperită pentru un rol atât de dificil, a scos-o la liman, ca în atâtea alte cazuri, flerul deosebit al lui Mărgineanu în a lucra cu actorii. În acelaşi an, relaţia noastră s-a mai consolidat şi prin faptul că lucram cu Maria Ploae la "Cuibul de viespi" (1987, Horea Popescu -după "Gaiţele" lui Al. Kiriţescu) şi uneori, la filmările de noapte, când Nicolae îşi aştepta soţia pentru a merge împreună acasă, conversam vrute şi nevrute, având plăcerea să redescopăr în el acelaşi om deschis, nepretenţios şi de o mare fineţe pe care-l cunoscusem cu câţiva ani în urmă. Aveam să ne mai revedem, cu aceaşi plăcere (dar şi cu profundul regret propriu unui asemenea prilej tragic) după douăzeci de ani, la înmormântarea regretatului regizor Bose Ovidiu Paştina...

Şirul ecranizărilor după Agârbiceanu a continuat cu "Flăcări pe comori" (1987), reluare a temei şi subiectului din celebrele "Nunta de piatră" (1973) şi "Duhul aurului" (1977) de Dan Piţa şi Mircea Veroiu - dar într-o cheie estetică sensibil diferită, proprie lui Nicolae Mărgineanu şi deja consacrată prin filmele lui anterioare. Peste ani, timpul avea să aducă o insolită perpetuare străvechii drame, aceeaşi febră a aurului scoţând oamenii din minţi până în zilele noastre: acţiunea se petrece în acelaşi ambient pe care aşa-zişii guvernanţi actuali vor să-l vândă pe otrăvuri rechinilor canadieni, în cadrul proiectului criminal de la Roşia Montană, pe care ne luptăm din răsputeri să-l oprim până nu va fi prea târziu. Ca de obicei, Mărgineanu a folosit o distribuţie de înaltă ţinută, jalonată de Mircea Albulescu, Claudiu Bleonţ, Magda Catone, Remus Mărgineanu, Vasile Niţulescu, Valentin Uritescu, Melania Ursu şi alţii. ...Şi a urmat ultimul film predecembrist al lui Nicole Mărgineanu - al doilea sau al treilea ca valoare, aş zice: "Un bulgăre de humă" (1989, scenariul: Mircea Radu Iacoban), biografie parţială a lui Ion Creangă (Dorel Vişan), axată pe viaţa lui la maturitate şi, în special, pe celebra prietenie cu Mihai Eminescu (Adrian Pintea). Şi de această dată, Mărgineanu ne pune în faţă o imagine de o rară frumuseţe, compusă elaborat şi filtrată poetic, inclusiv prin procedeul cheilor cromatice diferite: toată partea centrală a filmului, coincizând cu prezenţa lui Eminescu în viaţa lui Creangă, e prelucrată color - câtă vreme primul şi ultimul act rămân în ton alb-negru. Reconstituirea de epocă e surprinzător de migăloasă, pentru acei ani când bugetele de producţie cinematografică se tăiau la sânge, iar actorii, ca de obicei, se achită cu brio, reuşind să redea la maximum personalităţile atât de contradictorii şi tumultuoase ale celor doi protagonişti - mai cu seamă, firea atât de dificilă a lui Eminescu şi capriciile sale intempestive din nopţile când, în bojdeuca unde-l găzduieşte Creangă, e muncit de demonii inspiraţiei... Din păcate, anul de întorsătură istorică 1989 avea să se reflecte şi în opera lui Nicolae Mărgineanu la fel de ingrat ca într-a aproape tuturor regisorilor din generaţiile prerevoluţionare.

Primul lui film post-decembrist, "Undeva, în Est" (1991), deşi bine lucrat şi de o sfâşietoare forţă în a reda ororile din perioada înstăpânirii comunismului în România, cade în păcatul atâtor alţi autori ai epocii: tezismul răsturnat (aceeaşi paradigmă epică dinainte, dar cu polii inversaţi: acum comuniştii sunt ăia răi, şi partizanii, cei buni). După cum ne amintim, în România anilor '90 vremurile deveneau tot mai tulburi (atât pe plan social, cât şi în sfera producţiei şi a artei filmului, toată lumea căutându-şi bezmetic drumul), iar Nicolae Mărgineanu a abordat şi el tematica actuală, cu "Priveşte înainte cu mânie" (1993), corect dar fără valenţe deosebite. După două documentare - "Arhitectură şi putere" (1993) şi "Enescu - La răspântie de vremi" (1995) - şi "Capul de zimbru" (1996, mediu-metraj de televiziune), Mărgineanu revine la filmul de ficţiune contemporan, cu indecisul "Faimosul Paparazzo" (1999), tentativă nu lipsită de cunoscutele lui calităţi, dar insuficient închegată, de a glosa pe marginea lipsei de scrupule a ziariştilor de scandal. Ceva mai bine se leagă lucrurile în "Binecuvântată fii, închisoare" (2002), film bazat pe fapte reale, în care regăsim experienţele dureroase din tinereţea autorului, marcată de ascensiunea abuzivă a regimului de ocupaţie comunistă în România. O vizită documentară la "Castelul Bran" (2004), este urmată de singurul eşec calificat al talentatului cineast, "Lodognicii din America" - rateu pornit în mare parte şi de la scenariul Evei Sârbu, unul dintre acele cazuri de neplăcută semnificaţie care arată că nu întotdeauna un expert în teoria, istoria şi critica de film e binecuvântat şi de muza creaţiei artistice (cum, de altfel, au stat întotdeauna lucrurile şi cu legendarul profesor de dramaturgie cinematografică Dumitru Carabăţ). Ca dovadă, însă, că Mărgineanu nu era epuizat, dispunând în continuare de resursele trebuitoare pentru a valorifica povestiri cinematografice bine scrise, a urmat surpriza plăcută cu "Schimb valutar" (2008, scenariul Tudor Voican), o incursiune incisivă şi complexă prin meandrele dezumanizării din societatea românească a zilelor noastre, susţinută şi de talentul solid al lui Cosmin Seleşi, în rolul principal.

În sfârşit, pe lângă cel mai recent documentar, "Demascarea" (2010), despre Fenomenul Piteşti, semnificativ mai mult prin subiect decât ca realizare, filmografia autorului mai conţine un titlu despre care n-am aflat decât că există: "Tatăl" (2010). În orice caz, Nicolae Mărgineanu, mai exact cel dinainte de 1989, rămâne unul dintre realizatorii care, sub semnul unei personalităţi artistice pe atât de puternice, pe cât de discretă şi temperată s-a vădit întotdeauna a fi persoana lui din viaţa de zi cu zi, a adus în filmul românesc un suflu de prospeţime, originalitate şi înalt rafinament estetic, sprijinite pe bazele unor tematici mereu majore. Una dintre cele mai semnificative trăsături ale sale este aceea că, în acei ani când slugărnicia era ridicată la rang de lege a supravieţuirii, a reuşit nu numai să existe, ci şi să se impună, fără să facă niciodată vreun compromis - nici artistic şi nici moral.