Spărgătorul de nuci în format 3D se lansează vineri la cinema, în egală măsură pentru cei mari şi cei mici, faimosul Andrei Konchalovski combinând tehnologia în trei dimensiuni cu povestea clasică şi viziunea unui regizor lansat la Cannes, dar cunoscător al rigorilor americane în realizarea unui film.
Pentru cititorii din România, Konchalovsky explică ce filme se potrivesc şi care nu cu formatul 3D, plus care este elementul esenţial al unui film.
Ce părere aveţi despre schimbările prin care trece industria cinematografică, mai exact despre tehnologia 3D?
3D-ul nu este o invenţie nouă. Are un efect uimitor mai ales când este folosit pentru transmisii live: concerte, evenimente sportive, spectacole de operă. Mi se pare fantastic să poţi urmări 3D spectacolele de la Opera Metropolitană într-un cinematograf! Nu se compară cu nimic, este senzaţional. Există însă filme de excepţie unde 3D-ul nu ar avea ce să caute, cum ar fi Hurt Locker şi Slumdog Millionaire. Sunt nişte producţii filmate normal cu camere digitale, unde calitatea imaginii nu este fantastică, dar mesajul pe care îl transmit este nepreţuit. O asemenea peliculă ar fi măcelărită de 3D.
Şi, cu toate acestea, aţi ales să faceţi Spărgătorul de nuci în format 3D...
Da. Din punctul meu de vedere există două opţiuni: poţi să foloseşti mai multe camere sau să tragi multe duble. Dar durează foarte mult şi nu mi-am propus să petrec un timp de două ori mai lung. Spărgătorul de nuci este într-adevăr un film 3D, dar a fost conceput într-un mod... ,,traditional”. Seamănă cu un spectacol, are culori şi decoruri îndrăzneţe, costumele actorilor sunt geniale şi stilul său este foarte clasic şi un pic teatral. ,,Limbajul” filmului Spărgătorul de nuci 3D se potriveşte perfect cu conţinutul său. Mi s-a părut o idee perfectă pentru o poveste fantastică şi în general pentru acest gen de producţii. La fel ca povestea, 3D-ul este un divertisment atractiv pentru toate vârstele.
De-a lungul anilor, v-aţi modificat limbajul cinematografic în funcţie de schimbările prin care trece publicul spectator?
Da, dar s-a întâmplat din cauza faptului că şi percepţia mea s-a schimbat odată cu a publicului de film. Trăim într-o lume mult mai rapidă. Şi de multe ori când mă uit la filmele mele anterioare mi-aş dori să le fi montat altfel.
Şi ce schimbări ar suferi dacă le-aţi remonta? Aţi scurta anumite scene?
Tai cu frenezie! Totul mi se pare prea lung!
Militaţi pentru versatilitate?
Cu siguranţă, pur şi simplu nu pot să fiu prizonierul unui singur stil. Nu-mi place asta. Eu sunt ca un cameleon. Stilul meu este definit de filmul de care mă ocup şi pe fiecare dintre ele îl privesc într-un mod nou. Mi se pare esenţial să îmi păstrez libertatea de a mă exprima aşa cum simt prin peliculele mele. Şi, în final, emoţia rămâne cel mai important aspect al unui film. Pentru mine un film bun este ca o muzică, te face să te întorci la el de nenumărate ori. Pentru starea şi sentimentele pe care le creează. Din acest motiv vezi mulţi pasionaţi de muzică mergând de mai multe ori la acelaşi spectacol, chiar dacă l-au văzut atât de des încât îl cunosc pe dinafară. Efectul special cel mai important al unui film rămâne emoţia. Fără ea, toate celelalte aduc doar o producţie fără suflet.
Părerea ta
Spune-ţi părereaAtac kamikaze contra Crăciunului
Nimic n-a mai rămas sfânt când e vorba de spiritul Crăciunului. Îl profanăm ghiftuindu-ne ca sparţii (indiferent dacă am ţinut post, sau mai bine trecem peste), îl batjocorim cu crizele noastre de shopaholism maniacal, îl scoatem la mezat împopoţonându-ne casele, oraşele, străzile, cu munţi de kitschuri şi sclipitschuri, îl prostituăm prin detestabilele "Xmas Movies" inventate de yankei în ultimele decenii, de când le-a şoptit cineva că minunăţii gen "It's a Wonderful Life" s-ar putea trage şi pe bandă rulantă. Una dintre cele mai triste seri din viaţa mea a fost cea de-acum un an, când l-am văzut pe odinioară extraordinarul Robert Zemeckis, care-mi luminase minţile şi sufletul cu trilogia "Back to the Future" şi inoubliabilul "Forrest Gump", desăvârşindu-şi procesul de senilizare cu hidoşenia indigestă şi fără pic de har "A Christmas Carol" - 3D, evident, că dacă nu ne dăm noi mari stereoscopiţi, tuşim! La fel şi Andrei Koncealovski, care chiar dacă după fuga-n Apus n-a mai fost niciodată acelaşi de când cu "Balada îndrăgostiţilor", "Un cuib de nobili" sau nemuritorul "Siberiada", măcar făcea filme cinstite sau chiar bune (ca să nu mai vorbesc de revenirile la cinematograful de conţinut, cu "The Inner Circle" şi "Dom durakov"!) ...Până acum, când se vede că i-a luat Dumnezeu minţile de s-a-nfipt şi ca producător (împreună cu Paul Lowin), şi ca scenarist (în tandem cu Chris Solimine), şi ca regisor (cu el şi sine), al uneia dintre cele mai insuportabile pelicule de Crăciun, de familie, de tot ce vreţi, numai parai să iasă!
Sacrilegiul începe încă de la abordarea basmului original al lui E.T.A. Hoffmann, căruia Koncealovski şi Solimine îi extermină toată candoarea şi magia proprii începutului de secol al XIX-lea, aducându-l în Viena anilor '20, fără alt motiv decât o semi-"actualizare" de cel mai făcăturicesc mod cu putinţă. Hodoronc-tronc, printre personajele de pe stradă se preumblă şi Dr. Freud, iar visele Mariei sunt comentate în cheie psihanalitică (adică, mai pe şleau: cât de bou poţi să fii?). Scârţ-Mariţo, personajul iniţiatic al naşului, Drosselmeyer, devine acum "unchiul Albert", care are mustaţă şi o claie vâlvoaie, le tot spune copiilor că "toate sunt relative", şi scrie pe tablă că E egal cu em-ce pătrat (în treacăt fie spus, nici măcar nu s-au ostenit să se documenteze: fantoşa asta nici de frică nu se potriveşte felul cum arăta, se purta, gândea şi simţea Einstein pe vremea aia!) ŞŞi, în sfârşit (ţineţi-vă bine!), armata şoarecilor şi toate decorurile din oraşul lor rimează la fix cu... Al Treilea Reich! Andrei dragă, io-nţeleg că le porţi sâmbetele nemţilor c-au venit peste voi în Mâarile Râăzbuoi Pientru Apâăraria Pâatriei, da' ştii, de-atuncea au trecut aşa, ca la vreo şaptezeci de anişori! S-a vărsat, colega, s-a fumat de mult, să-mi vii cu aluzii hitleriste acum, în A.D. 2010, când ecranizezi o frumuseţe de basm clasic pentru copii scris în 1816, e cam ca-n bancul ăla cu Becali la discotecă (cine-l ştie, cunoaşte; cine nu, să mă-ntrebe pe forum şi i-l zic). Prin jurul acestor ridicole fiţe scenaristice, toate complexităţile poveştii iniţiale sunt înlocuite cu-o îmbârligătură gen parabolă politico-istorică asezonată cu ingrediente de blockbuster, construită haotic dar liniar, de se răsuceşte Hoffmann în mormânt şi mai multe nu.
Da' las că nici Ceaikovski nu se simte mai bine! Să recapitulăm: la premiera din 1982, baletul n-a rupt gura târgului - dar ceea ce avea să facă istorie era suita de douăzeci de minute pe care compozitorul avea s-o păstreze ulterior din toată opera. Aşa că Andrei Knocealovski, ce s-a gândit? A păstrat şi el câteva acorduri din celebrele motive muzicale, la grămadă cu oarece bucăţi comandate lui Eduard Artemiev (altul care s-a prostit la bătrâneţe - dacă nu-i vedeam numele pe generic, nici cu gândul n-aş fi gândit la splendidele lui partituri din trecut), peste toate aşternând nişte versuri de Sir Tim Rice (care a uitat şi el ce piese compunea cândva, de-a luat şi Oscarul - ba încă de trei ori! I s-o fi făcut dor de Zmeura încasată-n 1982, pasă-mi-te...) Aşa că şi pe latura muzicală avem parte doar de-un haloimăs încropit din sferturi de măsură.
Dacă în filmele sale ruseşti Koncealovski se impusese ca un povestitor cu pas măsurat, contemplativ, de la "Runaway Train" încoace a dovedit că are-n el şi nervul unor naraţiuni alerte şi antrenante - da' uite că i-a trecut. Deşi tot ce mişcă-n filmul ăsta, râul ramul, personaje, animaţii şi obiecte, pendulează cam tot timpul între agitaţie şi acceleraţie, firul epic se deapănă surprinzător de greoi şi plicticos. Nicăieri, nici urmă de inventivitate, de sclipire, de zvâc - culmea, nici chiar în secvenţele de luptă şi urmărire, care seamănă prea izbitor ca să fie întâmplător cu nişte tablouri de jocuri pe computer. Ba mai mult, diverse momente, care chiar şi aşa cum erau ofereau în mod clar şansa unor dezvoltări spectaculoase şi interesante, sunt expediate ieftin şi aproape cu teamă, parcă (mai ales cele cu Pomul de Crăciun, şi secvenţele deznodământului, cu elicopterul ăla inspirat vag din "Transformers").
Aceeaşi consecvenţă se regăseşte şi în cheia plastică - scenografie de decoruri şi costume, plus imagine, supraîncărcate agresiv, reuşind performanţa rară de a cădea în kitsch tocmai prin eforturile prea vizibile de a evita kitschul, de a combina cât mai savant culorile, de a jongla cu luminile şi umbrele, de a înscrie efectele speciale într-o notă cât mai firească. De altfel, tot filmul trepidează de căznit ce e - o căznire de mimare a candorii, şocant de ipocrită. Pe aceeaşi linie se înscrie şi opţiunea 3D - care există doar cu numele! Nu e nici "discretă", nici "subtilă", nici "neostentativă" - e pur şi simplu la fel de ştearsă ca-n filmele 2D tridimensionalizate artificial (dacă nu cumva la fel o fi fost cazul şi aici).
Nathan Lane merge-n rolul lui Einstein ca Virgil Ogăşanu în Scufiţa Roşie, iar John Turturro, în Regele ŞŞobolanilor, nu seamănă a nimic (nici când i-o ia machiajul digital pe dinainte, nici când se face la loc om). O gafă de proporţii se relevă din compunerea personajului titular: ca păpuşă de lemn, Spărgătorul de Nuci e activ, viteaz, pragmatic, ingenios, aşa cum îl descria povestea - în schimb, ori de câte ori îşi recapătă chipul uman, devine nesigur, timid, temător (şi fără ca nimic din concepţia dramaturgică sau regisorală să justifice sau măcar să anunţe acest lucru). Rezolvarea sa finală cade în derizoriu: dacă în basmul lui Hoffmann funcţiona ca o consecinţă pe cât de surprinzătoare, pe atât de firească, a jocurilor vrăjitoreşti dinainte, aici se pliază pe vechiul clişeu al personajului din vis care a doua zi, ce să vezi, apare şi-n realitate - c-aşa-i în tenis.
Din restul distribuţiei, ba chiar din întregul film, singura menţionabilă e Elle Fanning, sora mai mică a Dakotei, care la doisprezece ani e firească şi chiar destul de expresivă, pe alocuri. Puţin, infim de puţin, ca să vă sacrificaţi aproape două ore din viaţă enervându-vă cu acest fiasco dezgustător, fără alt rost decât acela de a ne aminti din nou, dureros, că nimeni şi nimic nu e scutit de degradarea iremediabilă. Nici chiar Andrei Mihalkov-Koncealovski - care a reuşit, ca un veritabil kamikaze cinematografic, să se sinucidă din ambiţia de a contribui şi el la distrugerea Crăciunului.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
2 decembrie, 2010, h. 14:00-15:33
Bucureşti, România