Florian Pittiş - Ar fi avut şaizeci şi opt de ani...

Viaţa manifestă uneori capricii stranii şi nedrepte. Florian Pittiş, unul dintre cele mai ilustre şi îndrăgite nume ale culturii româneşti, şi un actor cu adevărat total, a fost în cea mai mare parte ocolit de muza filmului. Nici un rol cu adevărat demn de reţinut - doar "un tânăr" în "Gioconda fără surâs" (1967, Malvina Urşianu), Puiu din "Frumoasele vacanţe" (1968, Karoly Makk), "al doilea tânăr" (şi în carieră, şi pe generic), în "Adio, dragă Nela" (1972, Cornel Todea), Greierele din "Veronica se întoarce" (1975, Elisabeta Bostan), motociclistul Radu, în "Serenadă pentru etajul XII" (1976, Carol Corfanta), Papagalul din "Mama" (1977, Elisabeta Bostan - unde, culmea, cea mai reuşită secvenţă a fost eliminată la montaj, rămânând doar în vorspan, cum se zicea pe-atunci la trailer), un tânăr (al treilea...!) bişniţar, în "Reţeaua S" (1980, Virgil Calotescu), şi în sfârşit un rol principal, alături de Magda Catone, în nesemnificativul "Înnebunesc şi-mi pare rău" (1992, Ion Gostin).

În plus, a mai făcut "voci" în "Ultima noapte de dragoste" (1980, Sergiu Nicolaescu - dublându-l pe Duţu Găitan, care nu putuse face post-sincronul) şi, la apusul vieţii, în variantele româneşti ale unor filme americane de animaţie, inclusiv "Cars" (2006, John Lasseter - nu că regia ar fi avut vreo legătură cu dublajele din alte ţări) - căci, printre multe altele, Florian Pittiş era şi un Glas fără pereche. Timbrul său armonios, suprapus peste un stil de lectură rafinat, cu modulaţii molcome, l-a adus în auzul nostru casnic ani de-a rândul, comentând episoadele Teleeciclopediei şi alte filme documentare - ultimul fiind "Sighişoara medievală" (2007).

Născut la 4 octombrie, 1943, în Bucureşti, Florian "Moţu" Pittiş s-a impus în primul rând ca actor de teatru, pe scena de la Bulandra, cu roluri ca Lucius din "Iulius Cezar" de William Shakespeare (1968, regia Andrei Şerban), Fleance din "Macbeth" (1968, regia Liviu Ciulei), Camille din "Puricele în ureche" de Georges Feydeau (1969, regia Emil Mandric), Collin Talbo din "Harfa de iarbă" de Truman Capote (1970, regia Crin Teodorescu), Arlechino din "Mincinosul" de Carlo Goldoni (1971, regia Sanda Manu), Valentin din "Valentin şi Valentina" de Mihail Roşcin (1972, regia Adrian Georgescu), Feste din "A douăsprezecea noapte" de William Shakespeare (1973, regia Liviu Ciulei), Alioşa din "Azilul de noapte" de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei), Alencon, Leicester şi alte roluri, în "Elisabeta I" de Paul Foster (1974, regia Liviu Ciulei) - acesta fiind şi primul rol în care l-am văzut pe scenă, la Icoanei, rămânând uluit de imensa disponibilitate cu care trecea de la umorul scăpărător la tuşele lirice, de la sfiala comică a celebrului amant al Reginei la exploziile de energie ale altor personaje, şi mai cu seamă în inegalabilul monolog final, pe o multitudine supremă de registre. Erau anii de glorie ai Cenaclului "Flacăra", de unde Moţu nu lipsea aproape niciodată, iar cei care au apucat acele spectacole nu-i pot uita momentele de muzică, dans, recitare şi mai ales pantomimă, atât de puternice şi dense, încât te captivau total şi era de-ajuns să le vezi o singură dată ca să ţi se întipărească pentru totdeauna în minte, până-n cele mai mici amănunte - deşi ar fi deplasat să încerci vreo imitaţie după varianta lui proprie de a recita în cheie comică fragmentul din "Scrisoarea III", sau după pantomima cu care însoţea "Lordul John" cântat de "mirifikul" Mircea Vintilă. Pentru o întreagă generaţie, acela a rămas adevăratul Moţu Pittiş, ca un luceafăr în constelaţia formată împreună cu Vali Sterian, Eugen Cristea, Mircea Bodolan, Mişu Stan, Gil Dobrică, Doru Stănculescu... fără a-l uita, desigur, pe cel ce-i adunase pe toţi la un loc: talentatul şi atât de controversatul Adrian Păunescu.

Tot în acea perioadă, Florian Pittiş l-a creat, în registru dramatic, pe Edmund, din antologicul spectacol cu piesa "Lungul drum al zilei către noapte", de Eugene O'Neill (1976, regia Liviu Ciulei - cu Toma Caragiu, Clody Bertola şi Victor Rebengiuc). Seismul din 4 martie 1977, care l-a smuls pe marele Tomiţă dintre noi, a stopat definitiv reprezentaţiile, aşa că n-am reuşit să văd decât un fragment difuzat ulterior la T.V.R. - eşantion incitant şi răscolitor a ceea ce putea face Moţu din Edmund, pe scenă. În schimb, am compensat cu savurosul portret modernist- ironic al lui Radu cel Frumos, din "Răceala" de Marin Sorescu (1977, regia Dan Micu), cu dramatricul Piotr din "Micii burghezi" de Maxim Gorki (1978, regia Ioan Taub), etericul Ariel al lui Shakespeare, din "Furtuna" (1978, regia Liviu Ciulei) - remarcabile relaţii scenice cu iniţiatul şi iniţiatorul Prospero (George Constantin), cu neprihăniţii Ferdinand şi Miranda (Ion Caramitru şi Mariana Mihuţ) sau, prin contrapunct, cu teluricul Caliban (Victor Rebengiuc).

A urmat, în 1981, tandemul Ludovic cel Mare / Domnul Loyal (roluri jucate alternativ/încrucişat cu Aurel Cioranu), în duplexul "Tartuffe" (Molière) / "Cabala Bigoţilor" (Mihail Bulgakov), în regia lui Alexandru Tocilescu - apoi, în 1985, Laertes, din "Hamlet" (tot Tocilescu), o interesantă construcţie în două trepte, de la filfizonul amuzant din prima parte la răzbunătorul damnat din final. Pe lângă toate acestea, s-au mai reţinut one-man-show-ul "Cântec despre mine însumi", după Walt Whitman (1985), Teodoro din "Câinele grădinarului" de Lope de Vega (1988, regia Florian Pittiş), Philinte din "Mizantropul" lui Molière (1989, regia Valeriu Moisescu), Dr. Frank Bryant din "Meditaţiile Ritei" de Willy Russell (1989, regia Florian Pittiş), Mortimer Brewster din "Arsenic şi dantelă veche" de Joseph Kesselring (1991, regia Grigore Gonţa), Sonnenstich din "Deşteptarea primăverii" de Frank Wedekind (1991, regia Liviu Ciulei), Tiresias din "Antigona" lui Sofocle (1993, regia Alexandru Tocilescu) sau Jack din "Totul în grădină" de Edward Albee (1997, regia Tudor Mărăscu). După cum s-a văzut şi din exemplele de mai sus, de la un moment dat, Florian Pittiş a abordat şi regia de teatru - începând din 1979, cu un spectacol-duet alături de bunul său prieten Mircea Vintilă, "Faţă în faţă cu lumea". A urmat unul dintre textele lui de suflet, "City Sugar", de Stephen Poliakoff, tradus, montat şi interpretat de el însuşi (rolul principal: Leonard Brazil), sub titlul "Cum se numeau cei patru Beatles", în 1980 - iar în 1981 a pus în scenă montajul de versuri şi cântece "Poezia muzicii tinere". Ultimul spectacol regizat de Florian Pittiş a fost "Black and White", de Keith Waterhouse şi Willis Hall, în 1997.

Personalitate artistică pe cât de coplexă, pe atât de completă, Moţu ne-a îndatorat, după cum se întrezăreşte deja din unele spectacole menţionte anterior, şi cu o porţiune importantă din cultura românească modernă - mai ales sub aspectul popularizării genurilor pop şi rock. Încă de la începutul anilor '70, a format un trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru, sub bagheta sclipitorului regisor de televiziune Alexandru Bocăneţ, care împreună cu Toma Caragiu ne-a părăsit la 4 martie 1977, în vârstă de numai treizeci şi trei de ani. Fără să se rezume doar la interpretarea muzicală, a scris texte pentru Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă, Sorin Chifiriuc şi alţii, a tradus nenumărate piese, inclusiv cele mai importante din repertoriul lui Bob Dylan, şi a publicat cronici muzicale în diverse periodice. În deceniul uşilor închise dinainte de 1989, Moţu Pittiş era sursa a sute şi sute de discuri şi casete introduse pe şest în ţară, apoi copiate şi răspândite printre iubitorii muzicii - era un adevărat "brand" să spui, despre câte un album: "Ştii de unde-i ăsta? De la Moţu - şi a ajuns în sfârşit şi la mine, abia am făcut rost de el!"

După 1989, când s-a dat liber inclusiv la concerte şi spectacole, am avut ocazia să conversăm de câteva ori, pe la diverse manifestări artistice pe care le acopeream ca redactor la Radio NOVA-22. Fără să ne fi apropiat niciodată pe plan personal, mă trata cu cea mai dezinvoltă consideraţie, răspunzându-mi ca unui bun prieten la toate întrebările. Tocmai întemeia formaţia "Pasărea Colibri" (1992), alături de Mircea Baniciu, Mircea Vintilă şi Vladi Cnejevici, cu care a concertat până în 2001, înregistrând împreună patru albume: "Nu trântiţi uşa" (1992), "În căutarea cuibului pierdut" (1996), "Ciripituri" (1998) şi "Cântece de bivuac" (1999). În 1998, a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române şi, după aceea, redactor şef al postului Radio3net.ro. Ultima sa apariţie, editată postum, este "Sunt tânăr, Doamnă" (2008). La o vârstă destul de târzie pentru însurătoare, în ziua de 12 martie 1999, s-a căsătorit cu Niculina Anda, de profesie educatoare. Suporter de credinţă, a fost preşedinte al Senatului Clubului Aristocratic al Rapidului - şi, toată viaţa, a fumat cu patimă Carpaţi de Sf. Gheorghe (la fel ca pitbullsemnatul, în acele vremuri). Din 1998 a devenit membru al masoneriei române, sfârşitul vieţii surprinzându-l ca purtător de cuvânt al Marii Loje Naţionale din România.

Suferea, de peste un an, de blestemul atâtor bărbaţi - cancerul la prostată, asupra căruia a impus menţinerea unei discreţii depline. S-a tratat cu sfinţenie, dar se vede că miraculoasa lui stea era sortită să se stingă, cel puţin sub forma ei terestră - căci, după ce în 30 iulie, 2007, s-a internat la Institutul Oncologic Fundeni, peste numai şase zile a urcat pentru totdeauna pe firmament. O mulţime de apropiaţi şi admiratori l-au petrecut pe ultimul drum, spre parcela actorilor din Cimitirul Bellu, sub un neînduplecat plâns al cerului, având astfel şi ocazia de a asista la o înhumare conformă cu straniile rituri masonice.

Unul dintre cele mai semnificative portrete i-l schiţează Mira Iosif, în numărul 7 din 1973 al revistei "Teatrul", descriindu-i jocul din "A douăsprezecea noapte" cu cuvintele: "...Feste, cel mai înţelept şi mai trist bufon din comediile shakespeareene, [prinde] o surprinzătoare viaţă prin creaţia lui Florian Pittiş. Un joc de profunzime, interiorizat, cu straturi de semnificaţii, elaborat cu precizie în gest, privire şi cântec, ne-a relevat un Feste-vagabond, un Charlot «avant la lettre», cu straiele lui Rică-Fante de Obor, un Feste care fumează cu disperare şi înţelepciune, fiindcă ştie tot ce se poate şti despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi trădare, despre prietenie şi nestatornicie, despre noroc şi soartă. Un Feste care deschide şi închide pagina spectacolului, îmbarcându-ne cu el pe o «Corabie a nebunilor»."