ATENŢIE! Conţine spoilere!!!
Cele patru titluri din filmografia de până acum a lui Radu Muntean jalonează o traiectorie extrem de interesantă - şi cred că abia de-aici încolo începe să se întrezărească o posibilă evoluţie viitoare a acestui mereu surprinzător artist al aparatului de filmat. Ţin minte că am văzut Furia la invitaţia unui prieten care îl închiriase de la un centru de DVD-uri. Marea surpriză nu a constat în calitatea profesională a filmului (chiar dacă şi aceea mi-a întrecut aşteptările), ci în surprinzătoarea sa orientare spre zona cinematografului "de conţinut" - aventura de rău augur a celor doi tineri prinşi în mrejele mafiei ţigăneşti, de-a lungul acelei nopţi fatidice, emana un autentic fior tragic, pe care finalul îl rotunjea cu o forţă incredibilă ("rotunjime" care, de altfel, avea să devină, sub diverse forme, una dintre trăsăturile definitorii ale filmelor lui Radu Muntean).
Aceeaşi formulă (unitatea de timp a unei nopţi care marchează destinele unor oameni simpli) avea să se regăsească în angoasantul Hârtia va fi albastră (un film de o intensitate rară, capabil să transmită paranoia acelei nopţi diversioniste din decembrie 1989 chiar şi celor ce n-au trăit-o), şi apoi în Boogie - prilej cu care Radu mi-a răspuns, la conferinţa de presă, că şi-a pus şi el la un moment dat problema, pentru a conchide că nu fusese, totuşi, decât o coincidenţă. Astfel, a fost extrem de relevant şi înviorător să-i urmăresc, în Marţi, după Crăciun, modul de a se extinde narativ pe acolada epică a câtorva zile.
Pe de altă parte, însă, subiectele abordate de Muntean au evoluat după coordonate sensibil diferite şi la fel de semnificative. Dacă Furia se constituia ca un thriller propriu-zis (a cărui ieşire din canoanele genului, spre universal, se datora categoric apetenţelor auctoriale, nu vreunor elemente intrinseci ale poveştii), iar Hârtia va fi albastră, deşi se desprindea net de orice reţetă, era în continuare impregnat de încărcătura unei situaţii dramatice greu suportabile, Boogie în schimb executa un neaşteptat volte-face, orientându-se spre un concept tematic extrem de simplu (dar nu simplist, evident), din sfera cotidianului - iar "Marţi, după Crăciun" adânceşte şi mai mult această introspecţie în abisurile personalităţii omului de rând, unic în banalitatea umanităţii lui. În filmul de faţă, autorul duce mai departe demersul iniţiat cu Hârtia va fi albastră şi continuat cu Boogie, lăsând tot mai în urmă opţiunea filmului "de public". Astfel că, aşa cum spuneam la început, nu m-ar mira ca acesta să fie registrul predilect al lui Radu Muntean - deşi sinuozităţile traseului său artistic ar putea prea bine să ne rezerve pe viitor şi alte surprize.
Abordându-l în aces sens la conferinţa de presă, Radu mi-a contestat "prezumpţia de banalitate", afirmând că, dimpotrivă, cârligul care l-a atras spre acest subiect aparent anodin constă tocmai în intensitatea specială a dramei - aspect sub care filmul revine oarecum spre încărcătura din Furia şi Hârtia va fi albastră.
Aşa cum 4 luni,3 săptămâni şi 2 zile nu era un film despre avort, ci despre pierderea umanităţii, cum Moartea domnului Lăzărescu acuză nu disfuncţiile sistemului spitaliesc, ci păcatul nepăsării, iar Poliţist, adj. vorbeşte nu despre o misiune antidrog, ci despre sensul cuvintelor, nici Marţi, după Crăciun nu se referă la adulter sau la triunghiul conjugal, ci la sfâşietoarea dramă a pierderii familiei în atari condiţii - Radu subliniind faptul că, în acel moment de răscruce, personajul său efectiv moare parţial: o dată cu familia destrămată, din el se pierde ceva irecuperabil, şi nu putem decât să ne întrebăm cum şi în ce măsură şi cu ce preţ va reuşi să supravieţuiască în plan interior. Formula de colaborare cu Alexandru Baciu şi Răzvan Rădulescu, deja verificată în cele două filme anterioare, şi foarte dragă celor trei autori, îşi arată roadele şi de data asta. Avem de-a face cu un scenariu extrem de compact şi aproape revoluţionar prin modul de a repotenţa materialul dramaturgic. Practic, acţiunea filmului acoperă doar cele câteva zile de răscruce ale unei poveşti mult mai întinse: durează de cinci luni, şi va mai continua încă destul de mult, atât în plan exterior cât şi, mai ales, la nivel sufletesc, până când personajele îşi vor regăsi liniştea şi echilibrul - în limbaj scenaristic, până la satisfacerea nevoii dramatice. Acest concentrat epic conţine, în primul rând, toate sugestiile necesare, ca şi sarcina tensională menită să activeze imaginaţia spectatorului (mai simplu spus, să ne "pună pe gânduri" pentru a cuprinde în mintea noastră şi părţile nevăzute ale povestirii) - iar pe de altă parte, e jalonat de articulaţiile secundare ale nucleului amintit, pe care le investeşte cu funcţia de plot-point-uri principale, astfel încât filmul să poată fi urmărit cu interes, ca un întreg autosuficient. Pornind de aici, Baciu, Rădulescu şi Muntean reuşesc o adevărată acrobaţie dramaturgică: în mod normal, în orice scenariu, "actul III este filmul" (altfel spus, am putea să-l filmăm doar pe acela - primele două acte având rolul auxiliar de a-l pregăti şi potenţa); în Marţi, după Crăciun asistăm de fapt la actul II - filmul se termină exact după punctul culminant, când abia încep rezolvările ce-ar fi trebuit să parcurgă ultima secţiune (şi care, evident, vor dura luni de zile, dacă nu chiar ani). Măiestria celor trei de a-şi structura şi dinamiza materialul creează acele rampe de lansare a fanteziei spectatorului spre trecut şi viitor, iar sobrietatea gravă şi extrema meticulozitate a regiei desăvârşesc opera. Cum spuneam, în acest virtual act secund, scenariul comasează echilibrat (din nou, acea "rotunjime" menţionată mai sus) esenţialul trecutului şi al viitorului, pe reperele unei construcţii de tip clasic. Practic, filmul se bazează pe patru secvenţe-cheie, adevărate coloane de rezistenţă, unite prin zidăria episoadelor de completare - şi, o dată ce am ajuns aici, se impune să ne raportăm mai accentuat şi la aportul regiei care întregeşte substanţa artistică.
Părerea ta
Spune-ţi părereaFilmul e de o platitudine incredibila. Nu pot sa cred ca un astfel de film e intr-atat de promovat. Un film care nu iti face nimic tie ca spectator. Nu te poarta niciunde, nu iti arata absolut nimic nou sau interesant, nu e capabil sa iti provoace nici un fel de empatie. E pur si simplu rece. Iar faptul ca se termina in "actul al 2lea" nu il ajuta nicidecum. Abia apoi ar fi fost interesant de urmarit reactiile si adapatabilitatea personajelor la noile conditii. Dar nu, noi trebuie sa ne "imaginam" ce se intampla!
Adica, hai sa ne uitam la o poveste (mult spus poveste) pe care ai auzit-o de atatea ori de la prietenei si parinti (pentru ca pana la urma soti care isi inseala nevestele nu sunt tocmai putini) si apoi doar sa iti imaginezi ce s-ar putea intampla. Daca in acele povesti spuse la cina afli cum si cine a inselat si atat, macar in film sa vad, sa aflu ce s-a intamplat mai apoi!
Iar acea "repotentare dramaturgica" apartine in totalitate actorilor. Au stiut sa joace. Au stiut sa sugereze emotia, dar totusi au reusit de putine ori sa o transmita publicului. Nu stiu de ce, poate era camera lui Muntean in drum.
Sec, din pacate, foarte sec.
Daca tot ai consumat atata energie ca sa comentezi , de ce n-ai facut-o pe forum, in topicul cu pricina?
Si...vezi ca,din cate stiu, in buletinul lui, scrie Mihnea o sigura data, nu de doua ori.
Nu pui virgula, dar ai curaj sa faci cronici. Bravo.
Si nu as zice ca e cronica ce am scris eu pentru ca din pacate nu are de la 2 pagini in sus, daca ma intelegi. Priveste-o mai mult ca pe o parere personala despre film si despre persoana care a facut cronica. Am dreptul la aceste lucruri, la fel cum si tie poate sa iti placa filmul.
Cat despre virgula . . . chiar imi pare. Si imi pare rau si pentru faptul ca am scris "prietenei" in loc de "prieteni" sau ca am uitat alte virgule in acest al 2lea comment. Cand voi fi publicat le voi corecta nu ai grija. Jesus!
e dreptul tau sa iti exprimi parerea.
dar, nu inteleg de ce asociezi parerea despre film cu cea despre cronicar.
chestia asta o poti face separat.
Iar acea asociere de care vorbesti tu deriva din faptul ca nu imi place cand anumite filme sunt promovate in defavoarea altora. Filmele sunt promovate prin publicitate, premii si prin cronicile pe care acestea le primesc. Cand nu mi se par indreptatite cronicile atunci cred ca am dreptul sa ma iau putin de cronicar. Si repet, si trebuie sa recunosti, ca "nu i-am dat in cap".
Iar parerea mea despre "Marti, dupa Craciun" nu e singulara. Am fost la film cand acesta a rulat in premiera la TIFF si am vazut reactiile oamenilor si am stat la o dezbatere cu multi dupa terminarea filmului. Doar ca acele povesti despre film nu au durat mult pentru ca nu prea aveam ce sa povestim despre el. Nu puteam decat sa ne gandim ca "pentru filmul asta s-a facut atata valva?"
http://cinematakino.wordpress.com/