Autorul romanului Atlasul norilor: "cartea e un fel de experiment"

Atlasul norilor, în regia lui Tom Tykwer, Andy Wachowski şi Lana Wachowski, adaptare a romanului cu titlu omonim scris de David Mitchell, se va lansa la noi pe 23 noiembrie. Iată mai jos un Q&A cu romancierul, din care veţi afla - printre altele - de ce filmul ni se va dezvălui asemenea unei păpuşi ruseşti.

Î: Aţi afirmat iniţial că romanul dumneavoastră este imposibil de adaptat pentru marele ecran. Când v-aţi schimbat punctul de vedere?

DM: M-am răzgândit atunci când am citit scenariul, prin 2009, cred. Scenariul arăta bine. Şi apoi regizorii au fost de acord să ne întâlnim în West Cork, în Irlanda, acolo unde locuiesc eu. Am petrecut o zi vorbind cu ei despre idei pentru film, despre a amplifica ceea ce există în carte. Exista motivul reîncarnării, care s-ar fi putut aplica la şase sau şapte dintre personajele principale, jucate toate de către acelaşi actor, dar fiind diferite ca fundal etnic şi ca gen. Şi am vrut să le arăt cum evoluează în timp într-un fel de "matrice" a "evoluţiei pelerinului". Atunci m-am gândit: "Da, cred că probabil ar face-o". Nu m-am gândit cum ar putea arăta asta deoarece nu aveam un sistem de referinţă, nu cunoşteam până atunci un film ca acesta. Însă, de atunci încoace, am văzut că sunt capabili să o ducă la bun sfârşit.

Î: Regizorii susţin că nu ar fi făcut acest film dacă dumneavoastră nu aţi fi aprobat scenariul. Atunci când l-aţi citit, eraţi conştient de asta? Cum v-ar fi influenţat?

DM: Nu ştiam asta. Şi sunt foarte mulţumit că nu ştiam asta atunci. Atunci când am scris cartea, avea structura gata de dinainte. Iar cartea era un fel de experiment care urmărea să dezvăluie dacă se poate scrie o carte cu structura a şase păpuşi ruseşti puse una în cealaltă, cu un fel de ax care le uneşte, din buric şi prin şira spinării. Am vrut doar să văd cum ar arăta aşa ceva. Şi am avut acelaşi sentiment legat de film. Aşa că, poate, chiar dacă în adâncul inimii nu eram sigur de film, am tăcut deoarece asta mi-ar fi luat plăcerea de a vedea cum ar fi arătat lucrurile până la final.

Î: Aţi petrecut mult timp pe platou?

DM: Am fost la Berlin timp de o săptămână anul trecut - la sfârşitul lui noiembrie şi începutul lui decembrie. Doar un minut din rolul meu apare în film. E de ajuns să fi clipit o singură dată şi m-ai ratat. Însă atunci când Sonmi părăseşte baza rebelilor şi urcă nişte trepte, eu le cobor, iar ochii noştri se întâlnesc pentru vreo secundă jumătate. Iar apoi fiecare merge mai departe.

Î: Regizorii au afirmat că, deşi poveştile din film încep în anul 1800, sufletele acestea există dintotdeauna. V-aţi gândit vreodată, atunci când scriaţi, să mergeţi mai mult înapoi în trecut?

DM: Ei bine, da. Iniţial era vorba nu de şase poveşti, ci de nouă. Romanele sunt mari şi stufoase. Însă există o limită umană care nu se poate depăşi. Povestea lui Tom Tykwer reuşeşte cu bine. Însă, pe măsură ce mergi mai departe, creşte exponenţial riscul de a deveni plicticos. Aşa că am tăiat de la nouă la şase. Însă, dacă ar fi fost nouă poveşti, ar fi trebuit să înceapă în secolul XII. Prima poveste ar fi fost fragmentul chinez din jurul lui Leopold şi al lui Du Fu, poetul, poveste care ar fi avut loc chiar mai devreme. Şi ar mai fi fost un fragment coreean plasat în prezent. Aşa că eram sigur că o să scriu despre asta, şi am mers la Seul şi la Pusan, unde am petrecut un An Nou geros, umblând de colo colo prin Coreea. Apoi lucrurile urmau să scape de sub control, aşa că am pus punct. Însă aş fi fost prea rău şi prea zgârcit ca să las să fi pierdut timp şi bani în Coreea: de aceea, acolo am plasat fragmentele viitoare.

Î: În carte, fiecare poveste se încheie separat. Ce credeţi despre film, unde ele se întrepătrund până în ultimul moment?

DM: Pur şi simplu trebuia făcut. Cred că în carte abia reuşesc să fac asta, deoarece romanele sunt romane. Romanele sunt stufoase, capricioase, complexe. Şi atâta timp cât nu îşi pierd din ritm şi nu devin monotone, poţi face orice vrei tu ca scriitor în ele. Însă filmele nu sunt aşa de iertătoare... Aşadar, sparge-le în bucăţi, fă un mozaic, apoi reconsituie-l, fragment cu fragment pentru film.

Pentru mine, aceasta generează o altă forţă motoare, una care face filmul să curgă, o plăcere inocentă, atunci când toate scenele curg una după alta. Aşadar, o întrebare va fi pusă în 1850 şi apoi, aceeaşi întrebare va fi pusă într-un Hawaii post-apocaliptic. Sau e cineva care trece pe uşă în platoul cuiva. Şi dacă te uiţi atent, sau chiar dacă nu te uiţi atent, la un moment dat cred că nu îţi dai seama că e acelaşi platou. Camera are aceeaşi formă cu camera în care personajul intra cu sute de ani în urmă, sau o sută de ani mai târziu. Sau e un obiect,sau e o imagine; un tablou agăţat pe perete care nu e altceva decât un instantaneu din film plasat undeva anterior în timp. Am de fiecare dată o senzaţie de plăcere: Cred că e frumos, că e bine. Aşadar, de acolo e propulsată acţiunea, firul narativ, şi evoluţia personajului, atunci când e văzut ca fiind conceptual, sau lingvistic, sau arhitectural, îngemănat cu succesorul său.