De-a hoţii şi vardiştii

Johnny Depp şi Christian Bale în acelaşi timp pe marele ecran? Măi să fie! Michael Mann rezolvă totuşi suprasarcina de stardom într-un mod ce trimite la foarte apreciatul său Heat, în care Depp-ul şi Bale-ul anilor, Al Pacino şi Robert De Niro, nu prea se întâlneau în cadru.

De fapt, povestea din Inamicii publici se aseamănă foarte mult cu cea din Heat. Avem hoţomanul hiper-deştept şi carismatic, detectivul obsedat să-l prindă, povestea de dragoste against all odds şi aşa mai departe. Diferenţa majoră dintre cele două filme? John Dillinger a existat în realitate, dar cu vreo juma de secol mai devreme, iar apetitul său pentru publicitate şi acrobaţii extreme pe la nasul agenţilor FBI bate de departe discreţia desăvârşită a lui Neil McCauley (De Niro) din Heat. Din nefericire, deşi nu-i deloc lipsit de acţiune şi intensitate, Public Enemies pierde teren la capitolul dramă: îţi place ce vezi pe ecran, dar nu prea-ţi pasă de ce se întâmplă, mai ales că ghiceşti repede deznodământul (asta dacă nu-l ştiai deja din cultura populară).

Carismaticul John Dillinger, adevărat erou naţional american în anii '30 (da, jefuia bănci), merita mai multă inimă în această ecranizare a cărţii de non-ficţiune "Public Enemies: America's Greatest Crime Wave and the Birth of the FBI, 1933–34". Chiar dacă Mann (şi de fapt Depp) reuşeşte să arate multe dintre atributele lui Dillinger care l-au transformat pe acesta într-un adevărat star al vremurilor, Inamicii publici parcă nu-i face dreptate banditului.

Dillinger avea şarmul infailibil al băiatului rău. Eleganţa cu care jefuia băncile (adevăraţii inamici naţionali, după crah-ul financiar ce a dus America la sapă de lemn), curtoazia faţă de sărmanii clienţi ai băncilor, ale căror economii avea grijă să nu le îndese numaidecât în genţile încăpătoare (într-un hold-up accesorii la fel de obligatorii ca şi puştile automate), surâsul din colţul gurii şi tupeul fin au încăput toate sub pălăria lui Johnny Depp, doar că Mann îşi asaltează spectatorul cu împuşcături, urmăriri şi evadări în închisoare în care pur şi simplu îşi pierde protagonistul. Acesta nu este salvat de la înecul în balta cu acţiune nici de iubita lui, Billie (Marion Cotillard, la primul rol în limba engleză de la câştigarea Oscarului pentru La mome), cea care va avea parte la un moment dat de un interogatoriu trăsnet, o scenă mai dură decât toate gloanţele ieşite prin obraji.

Cât despre Christian Bale, acesta este Melvin Purvis, agentul FBI însărcinat să-l prindă pe Dillinger cu orice preţ, chiar dacă asta înseamnă încălcarea mai tuturor drepturilor civile de care Statele Unite sunt atât de mândre. Adevărat Terminator, Bale nu mişcă niciun muşchi de pe faţa lui Purvis, dar degetul acestuia este extrem de rapid pe trăgaci, una dintre cele mai tari scene ale filmului fiind un adevărat turnir între agent şi bandit, calul şi spada fiind înlocuite cu maşinile epocii şi puşti automate.

La un moment dat, Michael Mann a enumerat într-un interviu câteva motive pentru care şi-a filmat biopicul cu cameră digitală HD. Neinteresant. Cel mai rău lucru la Public Enemies este tocmai acel colorit nenatural al imaginilor, care-ţi aduc uneori aminte de un DVD de nuntă (vezi Nunţi, muzici şi casete video al lui Tudor Giurgiu pentru un exemplu) şi-şi privează personajele de tot farmecul anilor '30. Contrastul prea puternic şi pixelii recalcitranţi (aceştia sunt cu atât mai vizibili cu cât imaginea e mai întunecată şi camera se mişcă mai repede) sunt poate principala cauză a trivializării frumoasei poveşti a lui Dillinger şi principalul motiv pentru care spectatorul nu se lasă prins de aceasta.