Cronică "Faster": Acţiune, twisturi şi morală

La fel ca atâtea alte filme de acţiune din ultima vreme, mai ales, noul caper al lui George Tillman Jr. (cunoscut pentru "Men of Honor" şi alte patru filme) îşi ratează parţial menirea pentru că se întinde mai mult decât îi ajunge plapuma creatoricească (şi pe partea scenariului, şi pe a regiei).

Dacă era un thriller onest şi nimic mai mult, nimeni n-ar fi avut ce să-i reproşeze: avem un Dwayne "The Rock" Johnson dur şi rău, care iese din închisoare şi, în timp ce gardianul de la eliberări îl povăţuieşte ce-are voie, ce n-are voie şi să fie cuminte, el pune deja la cale lichidarea celor şase ticăloşi vinovaţi de uciderea cu sânge rece a fratelui său, acum cu zece ani, într-o ciocnire ulterioară spargerii unei bănci. După care, am fi avut un film de răzbunare liniar, curat, completat de subplotul poliţistului care-l urmăreşte (aici, tandemul Billy Bob Thornton, complex cu credibilitate, şi Carla Gugino, simpăticuţă cu duritate), ca să conveargă spre final într-o cursă contra cronometru: formulaic şi cu şansa de a fi bine lucrat.

"Faster" nu e tocmai rău lucrat, dar îşi impune din start nişte pretenţii prea mari. În primul rând, scenariul fraţilor Tony şi Joe Gayton îşi pregăteşte un pacheţel de twisturi finale insuficient motivate. Rezolvarea confruntării cu ultimul de pe lista celor de ucis, în special, propune propulsarea filmului pe un palier etic mai înalt, cam ca-n "Se7en" de Fincher - cu care şi prezintă asemănări vizibile (la propriu!) pe care nu prea ştii cum să le iei: trimiteri, sau pastişe? - dar nu reuşeşte să depăşească stadiul verbal-moralizator al unei fabule de Grigore Alexandrescu. Pe de altă parte, imediat după aceea urmează marea răsturnare privind identitatea tartorului misterios din vârful piramidei celor şase trepăduşi - care e bine articulată tehnic (şi se dovedeşte amorsată corect pe parcurs), dar rămâne insuficient motivată, pusă acolo doar ca să lase lumea cu gura căscată.

De fapt, cam asta e starea întregului demers: corect construit, potrivit de flexibil, dar incapabil să-şi onoreze ambiţiile de conţinut - ceea ce-l împinge în veleitarism (sau, mai la obiect: isteţ, dar nu şi inteligent). În plus, nu lipsesc gratuităţile, pistele neterminate şi golurile logice - cum ar fi: partenera cea la fel de ucigaşă a asasinului profesionist (Oliver Jackson-Cohen, de o exentricitate şi o cabotinărie depăşind orice limite admisibile) trimis de starostele din umbră pe urmele protagonistului - un personaj feminin ce s-ar vrea surprinzător şi se pierde pe drum; pe acelaşi drum se pierde şi fiul de la celălalt capăt al firului de telefon mobil, introdus complet inutil şi lăsat cu ochii-n soare şi promisiunea "o să te omor" pe buze (dar dacă nu cumva ne-ar aştepta la cotitură cu vreun sequel - ceea ce-ar fi cea mai mare prostie cu putinţă); ce să mai vorbim de intrările lui The Rock ca-n brânză, când vine să ucidă, atât în firma de telemarketing (hai, mai treacă-meargă), cât şi mai ales în blocul operator (nu tu un infirmier care să-i zică "nu e voie!", nu tu o soră care s-alerge după el strigându-şi şeful, nu nimic...). Şi, ca să le pună capac la toate, cascadoriile cu maşini. Mă rog, că omul nostru e un şofer mai mult ca perfect, înţelegem (că nu degeaba-l cheamă "Driver"), aşa că-i putem înghiţi precizia cu care face atâtea giumbuşlucuri pe străzi, autostrăzi, bulevarde, ulicioare şi alei din spatele blocurilor, fără să zgârie, măcar, aripa maşinii - dar că toţi şoferii din jur sunt la fel de reci la sânge, de nu se lasă nici măcar c-un stâlp, un hidrant, un coş de hârtii scos din ţâţâni, rămâne totuşi niţel cam greu de crezut...

Totuşi, un efect obţinut pe dos la modul interesant este cel al figurilor de stil. Pornit pe cai mari, cum ziceam, Tillman cam forţează nota pe alocuri, cu diverse artificii menite să apese şi mai tare pedala - începând de la introducerile celor trei personaje principale, subliniate cu supratitluri: Driver, Cop, Killer (însăşi nominalizarea lor atât de ostentativ-generică implică o doză de snobism scenaristic - şi nu numai), şi continuând cu cadrele studiate, cu accentele sonore prelucrate, cu absurdităţile comportamentale ale multor personaje (în frunte cu Killerul).

De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere - dar de vreme ce fericiţi sunt cei săraci cu duhul, până la urmă le-a ieşit bine: în loc să se integreze în gama expresivă a unui film "de artă", toate aceste supralicitări sfârşesc prin a contura formula convenţională a unui film strict pentru fanii genului - care vor juisa din belşug la regalul de împuşcături, sânge şi saboţi de frână maltrataţi, iar dacă şi ei, la fel ca autorii filmului, îşi închipuie că acesta ar avea şi oarecari pretenţii, vor rămâne chiar cu impresia c-a fost mai mult decât atât.