Deşi a fost unul dintre cei mai mari scriitori SF, nici chiar Philip K. Dick nu poate prezenta garanţii totale pentru calitatea unui film. Pe lângă excelentele "Blade Runner" (Ridley Scott, 1982) şi "Total Recall" (Paul Verhoeven, 1990), urmate la o distanţă acceptabilă de "Minority Report" (Steven Spielberg, 2002), tot de la el ni s-a tras şi "Next" (Lee Tamahori, 2007 - vulgarizare ieftină a unei premise extrem de generoase), plus alte nimicuri. Din fericire, "The Adjustment Bureau" reuşeşte să se plaseze la un onest nivel mediu, oferind un divertisment science-fiction inteligent şi corect lucrat, care chiar dacă nu iese cu nimic din comun, cel puţin nu dezamăgeşte.
Una dintre trăsăturile caracteristice ale lui Dick, prezentă în multe din prozele sale cele mai importante, o constituie schimbarea registrului (calculată, abilă şi enorm de surprinzătoare), la modul: exact când crezi că te-ai prins despre ce e vorba, survine o întorsătură care propulsează povestirea pe o cu totul altă direcţie.
Personal, o admir cel mai mult în favoritul meu "Ubik", încă netranspus cinematografic, unde au loc nu mai puţin de patru asemenea twisturi majore, pentru ca exact în ultimele câteva rânduri ale romanului să se producă şi al cincilea - după care, nu întâmplător, cartea se încheie cu cuvintele: "Şi nu era decât începutul." Cu atât mai semnificativ este faptul că aceste schimbări de macaz funcţionează în registrul major al realităţilor multiple (nu atât paralele, cât eşalonate), astfel încât literatura lui Philip K. Dick se constituie într-unul dintre cele mai tipice domenii unde "lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par a fi".
Nici în "Gardienii destinului" (lăudabilă adaptare a titlului în română - dau o slujbă la biserică, tot suntem în Postul Paştilor!) lucrurile nu sunt tocmai ceea ce păreau iniţial a fi. Ca să nu le stric spectatorilor surpriza cu un spoiler, voi proceda la un slalom printre argumente cât de dibaci m-or ţine curelele, abţinându-mă total de a mă referi la fondul poveştii - deşi acesta se dezvăluie deja cam după doar un sfert din film, dar îl voi ocroti, fie şi de hatârul acelei grăbite surprize. Totuşi, din consideraţie şi pentru cunoscătorii lui Dick, pe care i-ar putea paşte o dezamăgire (mai ales dacă n-au citit povestirea originală), sunt dator să anunţ: nu vă aşteptaţi, în continuare, şi la alt(e) twist(uri) dickiene - e doar unul, şi bun. Iar asta nu e greşeala scriitorului, ci a ecranizatorului (George Nolfi, scenariul şi regia), din simplul motiv că dacă în economia unei povestiri scurte o singură surpriză poate funcţiona perfect, întinderea unui scenariu de lung metraj te obligă fie să mai inventezi şi altele (ca în "Total Recall", de exemplu - pildă elocventă de gonflare bine gestionată de la compact la complex, graţie scenariştilor Ronald Shuset, Dan O'Bannon, Jon Povill şi Gary Goldman), fie s-o muţi pe cea existentă într-un alt punct al acţiunii (cel puţin la jumătate, dacă nu la începutul actului trei, sau chiar în final). Să nu uităm că regulile structurale ale dramaturgiei cinematografice sunt incomparabil mai riguroase decât cele ale prozei, şi ce i se permite Iovisului literat, nu-i e îngăduit şi bovisului cineast (sau... viceversa). Din fericire, deşi surprize de fond nu mai există, acţiunea decurge totuşi trepidant şi cu un cuantum pasabil de neprevăzut. În ultimă instanţă, nu e tocmai surprinzătoare - trebuie să recunosc că m-am gândit de nenumărate ori la un asemenea setup (şi nu-mi fac nici un titlu de glorie din asta - e o speculaţie inevitabilă, tentantă pentru virtualmente orice autor SF, cel puţin o dată pe parcursul carierei) - dar evoluează isteţ. Faptul că toate acţiunile "biroului de ajustare" se petrec într-un ambient de concepţie vizuală atât de apropiată propriei noastre realităţi constituie o convenţie acceptabilă şi dezvoltată atât coerent, cât şi cu umor subtil: cel mai mult mi-au plăcut carneţelele, diagramele şi uşile; cel mai tare m-au dezamăgit trucurile cu pălăriile şi apa, de o facilitate nepremisă, care combinată cu lipsa de credibilitate le împinge în derizoriu. De asemenea, sistemul motivaţiilor e lacunar: deşi filmul evită abil capcana unei grandilovenţe pompoase, menţinându-se prudent la un nivel imediat, sugestia generală este a unui simplism cam greu de acceptat - iar cele câteva trimiteri de ordin istoric, insuficiente (ba chiar şi teziste la modul politically correct: printre marile nenorociri ale secolului XX sunt incluse cele două războaie mondiale, fascismul şi holocaustul - dar nici o vorbă despre comunism, gulag, Hiroshima, Nagasaki, New World Order, etc.).
În rolul principal, Matt Damon îşi face datoria aşa cum ştie el când nu are mari probleme, iar Emily Blunt îi dă replica onorabil. Deloc surprinzător - şi fără pic de efort - cel mai expresiv e Terence Stamp, căruia bătrâneţea i-a amplificat dualitatea pozitiv/negativ a personalităţilor pe care le compune.
Se mai remarcă şi o anume undă de artificialitate subtilă a abianţelor cotidiene, un fel de "realism sintetic", amintind de cel al universului fictiv din "Matrix" - ceea ce n-ar fi rău, în cazul unei opţiuni delibrate; din păcate, e imposibil să-ţi dai seama dacă aşa stau lucrurile, sau e doar o stângăcie - şi nu la nivelul ambiguităţii, ci la cel deloc scuzabil al neclarităţii.
Părerea ta
Spune-ţi părerea