Ovidiu Iuliu Moldovan – Eroul scelerat

 - Domnule Caratase, v-am ascultat cu foarte multă atenţie, acum vă rog foarte mult să mă ascultaţi şi dumneavoastră pe mine... Cât timp v-aţi legat de partidele vândute care au adus România pe marginea prăpastiei a fost... bine... deşi, după părerea mea, nu cu bancuri răsuflate se va face ordine în ţara asta. E nevoie de un foc sfânt... purificator... Noi îl vom aduce, de aceea vă rog ca de Mişcarea Legionară să nu vă atingeţi nici măcar cu ră-su-fla-rea... - E atât de fragedă...? Ca o mimoză...? ;) - :-S ...Nu glumiţi, domnule Caratase, există lucruri sfinte faţă de care gluma e o blas-fe-mi-e... X(

Tare-i mai plăcea lui Ovidiu să mă asculte reproducându-i celebra tiradă din rolul care-i adusese definitiv consacrarea - legionarul fanatic şi isteric din "Actorul şi sălbaticii"... Mă tot punea să-l imit iar şi iar, în cabină la teatru, printre colegi, sau pe la petreceri - şi se amuza copios... O ştiam pe de rost, cu intonaţie cu tot, după ce-o ascultasem de zeci de ori în înregistrarea pe casetă audio, de la televizor, cum se proceda prin anii '70, când încă nici nu cutezam să visez la minunata prietenie de mai târziu... În vremea aceea, circula pe la noi prin Sfântul Sava ideea că profesorul nostru de latină, domnul Moldovan, ar fi tatăl lui Ovidiu. Folclor de liceu. Tatăl actorului decedase demult, în condiţii rămase neelucidate, după ce fusese luat prizonier în război, de către trupele horthyste. Ovidiu, născut pe 1 ianuarie, 1942, în satul Vişinelu, comuna Sărmaşu, din judeţul Cluj (actualmente, în Mureş), puternic marcat de pierderea prematură a părintelui pe care nici nu apucase să-l cunoască, a încercat zadarnic, toată viaţa, să descopere câte ceva despre tragicul său sfârşit. Nereuşind, i-a omagiat memoria adoptând şi prenumele tatălui, Iuliu - astfel luând fiinţă numele care avea să strălucească, impunând admiraţie şi respect, pe atâtea afişe de film şi teatru: Ovidiu Iuliu Moldovan.

A absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" în 1964, la clasa profesorilor Marţian Pop şi Octavian Cotescu. Un an mai târziu, a debutat în teatru pe scena Naţionalului timişorean, cu Mio, din "Pogoară iarna", de Maxwell Anderson. Zece ani mai târziu, aveam să-l văd pentru prima oară la Teatrul Naţional din Bucureşti, compunând cu discreţie rolul de mică întindere al legionarului homosexual fugit la Paris «Antoine» Suditu, din "Un fluture pe lampă", de Paul Everac, în regia lui Horea Popescu - dar revelaţia, cel puţin în ceea ce mă priveşte, s-a produs în toamna lui 1978, cu Tomas, eroul din "Generoasa fundaţie", de Antonio Buero Vallejo, din nou sub direcţia lui Horea Popescu, spectacol despre care aş îndrăzni să spun că rămâne cel mai bun, poate, pe care l-am văzut vreodată. În orice caz, era un rechizitoriu la adresa totalitarismului, cu trimiteri atât de virulente spre societatea noastră ceauşistă, încât de nenumărate ori spectatorii fremătau cu satisfacţie şi teamă, întorcând instinctiv capetele după eventuali securişti infiltraţi în sală... Tomas, tânărul idealist şi imatur ajuns în angrenajele infernalului mecanism de strivire a conştiinţelor, parcurgea drumul iniţiatic al auto-descoperirii, de la iluzia idilică a utopiei până la cruda realitate a drumului spre plutonul de execuţie - sau... spre carceră, singura şansă a evadării prin tunel pentru a continua lupta de rezistenţă, "înfiorătorul tunel spre libertate!", cum striga Ovidiu în final, pe acordurile apoteotice ale Uverturii la "Wilhelm Tell", de Rossini. Marele actor compunea cu o forţă irezistibilă şi o complexitate atotcuprinzătoare evoluţia personajului, de la ipostaza puştanului candid până pe culmea eroismului.

Oricum, talentul policrom şi substanţial al actorului nu mai era de mult o surpriză. Dacă pe ecran se lansase cu rolul principal din "Despre o anume fericire" (1973, filmul de debut al lui Mihai Constantinescu, marcat de un realism sensibil, cald şi uman), marea lovitură se produsese cu legionarul amintit mai sus, alunecos, sadic, bolnav de sine însuşi, din "Actorul şi sălbaticii" (1975, Manole Marcus), relevând atât instinctual actoricesc, cât şi inteligenţa de dozare precisă a mijloacelor de expresie, pentru a scoate o bijuterie întunecată dintr-un rol ce-ar fi riscat la tot pasul să gliseze spre cabotinăria ieftină - mai ales în momentele acelui râs sacadat-piţigăiat cu scânteieri malefice. A fost de ajuns atât, pentru a da un elan nestăvilit carierei cinematografice a lui Ovidiu Iuliu Moldovan. După un număr de roluri în filme nu neapărat demne de reţinut, a primit, în 1978, şansa lui Johnny Brad, fratele pistolar din "Profetul, aurul şi ardelenii", de Dan Piţa, personaj dus mai departe, în 1981 şi 1982, cu următoarele două filme ale trilogiei, semnate de Piţa şi Veroiu. Tot Veroiu i l-a încredinţat pe Gore, din "Între oglinzi paralele" (1978, ecranizare parţială după "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", de Camil Petrescu), în vreme ce Nicolae Mărgineanu, debutând în 1979 cu "Un om în Loden", l-a distribuit în rolul căpitanului Lucian. Iar în teatru, Liviu Ciulei a apelat la el pentru Antonio, din antologicul său spectacol de la Bulandra cu "Furtuna" lui Shakespeare.

Erau anii 1979-1980, când am intrat la facultate, iar Horea Popescu tocmai monta la Naţional "Caligula" lui Albert Camus. Sălile noastre de curs fiind cu un etaj mai jos, îmi petreceam pauzele şi ferestrele dintre cursuri în sală, urmărind fascinat repetiţiile. Nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că Ovidiu, pe care-l cunoscusem în treacăt printr-o amică a amândurora (o, tempora...!), de multe ori când discuta cu colegii despre diverse soluţii scenice de detaliu, se întorcea spre sală ca să-mi ceară părerea. Descopeream astfel deplina lui modestie, cruţată de orice aere vedetistice, precum şi admirabila deschidere către tinerii la început de drum, pe care-i încuraja, îi iubea şi-i respecta surprinzător de mult. Astfel a început o mare prietenie, sub semnul dementului despot camusian - în care, inevitabil, tot pe Ceauşescu îl vedeam la tot pasul...! La un moment dat, în timpul unei repetiţii, l-am luat deoparte ca să-i sugerez: "La replica asta, «trebuie să dau nişte instrucţiuni», n-ai vrea să zici «indicaţii»...?" Zâmbind, a replicat: "Lasă, mă, că e de-ajuns aşa, oricum ştie toată lumea despre cine-i vorba...!" Categoric, alături de Tomas, rolul din Camus a reprezentat vârful creaţiei lui scenice. Tiranic şi vulnerabil, ucigaş şi autodestructiv, Caligula lui Ovidiu umplea scena cu prezenţa sa multifaţetată, de la măscările groteşti ale travestiurilor şi dănţuirilor zbuciumate, până la impunătorul monolog din vârful muntelui de ruine. Pentru asasinatul final, Horea Popescu pusese la cale o imagine inspirată din "Fellini Satyricon", cu ridicarea victimei în suliţe - dar, după ce s-au chinuit cu toţii câteva repetiţii la rând (Ovidiu purta, pe sub togă, o armură de protecţie, din piele, cu locaşuri metalice pentru vârfurile lăncilor), şi-au dat seama că pe scenă formula era irealizabilă, aşa că au simplificat-o - însă ceea ce rămâne de neuitat este replica-avertisment a lui Caligula de dincolo de moarte, propagată în întreaga sală de glasul tot mai amplificat al lui Ovidiu: "Sînt încă viu...!!! Sînt încă viu...! Sînt încă viu... sînt încă viu..." - profetice cuvinte, dacă ne gândim la cei treizeci de ani trecuţi de-atunci, şi peste douăzeci de la eliminarea fizică a propriului nostru tiran.

Un an mai târziu, o răsturnare surprinzătoare: Anca Ovanez-Doroşenco punea în scenă "A douăsprezecea noapte", de William Shakespeare, şi, după o serie de variante ale distribuţiei, a avut inspiraţia de a-l distribui pe Ovidiu Iuliu Moldovan în... Malvolio! Nu mă aşteptam să descopăr la el asemenea resurse de comedie irezistibilă, între morga scorţoasă, în cămaşă de noapte şi pălărie melon, şi dezlănţuirile bufoneşti începute cu falsa scrisoare din partea Violei - dar... ce să-i faci, aşa păţeşti când eşti un mare actor!

Pe ecran, Ovidiu continua să joace la fel de constant, însă marile lui creaţii din trecut nu mai erau egalate - exclusiv din vina scenariilor, tot mai draconic reduse la simplism de către cenzura deceniului nouă. Sergiu Nicolaescu l-a folosit convenţional în "Duelul" (1981) şi "Viraj periculos" (1983) - plus şansa unui rol de conţinut, în "Întânirea" (1982), după un scenariu de Bujor Nedelcovici, despre drama intelectualului care încearcă să evadeze, nereuşind finalmente să evite implicarea politică, din care Sergiu nu s-a lăsat până n-a făcut iar o poveste cu un erou care-i ciuruie pe toţi ăia răii (jucat de el însuşi, evident!). Cel mai semnificativ rol al perioadei rămâne "Horea" (1984, Mircea Mureşan), o compoziţie actricească memorabilă într-un film mai inegal-memorabil (secvenţe excelente unite printr-un liant cam diluat), unde Ovidiu, dincolo de reconstituirea fizionomică exactă şi nu lipsită de sacrificii (a trebuit să-şi radă fruntea până spre creştet, că bani de peruci credibile, nexam), impunea cu prestanţă personalitatea legendarului erou, fără a omite nici de această dată anumite "trimiteri" - ca în ultimul dialog cu fiul său (Florin Chiriac), pe care-l povăţuieşte: "Şi să mă pomeniţi... da' nu prea des..." / “De ce nu des, tată?" / (Privire lungă): "...Să nu se ieftinească."

Trei ani mai târziu, meseria ne-a readus împreună, la "Cuibul de viespi", ecranizare de Horea Popescu după "Gaiţele" lui Kiriţescu (montate tot de el, la Naţional) - cu ideea inspirată de a-l aduce pe Ovidiu în rolul lui Mircea Aldea, tandem cu Maria Ploae, în mijlocul acelei sacru-monstruoase distribuţii compuse numai din actori unul şi una... Conform bunului obicei de la Buftea, şi profitând că Nea Horică, venind din teatru, nu prea era familiarizat cu oamenii şi dedesubturile, pe platou domnea tot timpul un haos plenar, aşa că dispuneam de ceasuri întregi ca să ne aciuim pe câte-o margine şi să mai povestim... Cu acel prilej, Ovidiu m-a rugat, în virtutea cunoscutului său devotament la adresa tinerilor debutanţi, să găsesc un rol, cât de mic, pentru un proaspăt absolvent la actorie, tot clujean ca şi el, care se lupta să răzbească. N-ar fi fost nevoie de intervenţia lui, căci băiatul era într-adevăr talentat - şi, în plus, mi-era prieten bun, încă de când dăduserăm împreună admiterea: astfel, cu replica unui spectator exasperat, şi-a început drumul pe ecran actorul Dan Aştilean.

Rolurile din "Punct şi de la capăt" (Visarion Alexa, 1987) şi "Flori de gheaţă" (Anghel Mora, 1989) au fost principale, dar n-au tăiat brazdă. Pe-atunci, puneam la cale un personaj care să-l reprezinte pe bunul meu prieten Bujor Nedelcovici, scriitorul stabilit la Paris în timpul terorii culturale post-Mangalia - şi nu-mi puteam imagina alt actor în rolul lui decât Ovidiu Iuliu Moldovan. După revoluţie, publicându-se în fine "Al doilea mesager" (romanul "cu cântec" care, publicat în 1985 la Paris şi laureate al premiului Pen-Club - dar fără aprobare de la partid, cum era directiva - precipitase plecarea scriitorului), n-a întârziat nici ecranizarea: "Somnul insulei" (1994, Mircea Veroiu). Şi... ce să vezi? În rolul lui Daniel Raynal, protagonistul cu vizibile trăsături autobiografice (neintenţionte - dar inevitabile), regisorul l-a distribuit tocmai pe Ovidiu! Din păcate, formula n-a reuşit. Mircea Veroiu era stins, epuizat, nu mai avea vigoarea şi sclipirea de altădată, filmul a rămas şters şi trenant, dominat de o deplină mediocritate, şi cu toate că personajul din roman era consistent şi ofertant, concepţia regizorală şi lucrul pe platou nu i-au fructificat lui Ovidiu şansa unei noi creaţii antologice, ca pe vremuri. Un an mai târziu, o nouă tentativă a lui Veroiu, "Craii de Curtea Veche", după capodopera lui Mateiu I. Caragiale, s-a soldat cu un eşec similar. Filmul se terminase pentru amândoi, curgea genericul final - iar Mircea Veroiu s-a stins doi ani mai târziu.

În schimb, în acelaşi an al ultimului său film, 1995, Ovidiu şi-a pierdut mama - tragedie care l-a marcat atât de profund, încât s-a închis în el, retrăgându-se din viaţa publică şi refuzând orice noi roluri în filme. Ne mai văzuserăm în vara lui 1994, la o petrecere - unde iar m-a pus să-l imit, cu rolul din "Actorul şi sălbaticii". Nu ştiam că era ultima reprezentaţie, ultima noastră întâlnire...

Şi-a trăit ultimii ani de viaţă continuând să susţină recitaluri de poezie, alta dintre marile lui iubiri (îl adora pe Eminescu), pe lângă film, teatru şi... multe actriţe de vază, nume asupra cărora bunul simţ ne obligă să păstrăm discreţia; e de ajuns să menţionăm doar că, în tinereţe, forma un autentic trio de crai (nu "de Curtea Veche"!), alături de Ion Caramitru şi Sergiu Cioiu. De asemenea, a fost căsătorit pentru un scurt răstimp cu actriţa Jeanine Stavarache.

Acum, la apusul (nedrept de prematur) al vieţii, ducea o existenţă atât de claustrată, încât se ştia numai că suferea de diabet - ciroza, care avea să-i fie fatală, rămânându-i necunoscută chiar şi fratelui său după mamă, Mircea Moldovan, de care era foarte apropiat. Se vizitau adesea, conversând despre satul natal şi casa părintească (pe care Ovidiu plănuia s-o renoveze), despre câte-n lună şi-n stele - numai despre teatru nu. Ori de câte ori îl vizita Mircea, Ovidiu îşi suna prietenii, dintre care făceau parte Gigi Dinică, Pino Caramitru, Dan Piţa, anunţându-i: "O vinit frăţioru' meu din Cluj, cu palincă şi slănină! Haidaţ' repede!" - căci, dincolo de rostirea şi dicţiunea lui impecabile, îşi păstrase graiul ardelenesc, cu care se mândrea enorm - ca şi cu naţionalitatea sa românească.

În 2004, i s-a decernat Premiul Uniter pentru întreaga activitate - iar în 15 martie 2008, a fost distins cu Ordinul "Steaua României", în grad de cavaler - postum, căci marele actor a trecut la cele veşnice cu trei zile înainte, în ziua de miercuri, 12 martie, răpus de un stop cardio-respirator, după ce în duminica anterioară vorbise pentru ultima dată cu bunul său frate. Ulterior unei ceremonii solemne şi sfâşietor de triste în foaierul Sălii Mari a Teatrului Naţional, unde fusese depus pe catafalc pentru despărţirea din urmă, marele actor şi-a găsit odihna alături de confraţii săi întru artă, la Cimitirul Bellu. Nu-i vom uita niciodată talentul masiv, dezvoltat atât în profunzime, cât şi pe aria de suprafaţă a diversităţii, de la eroi la bufoni, de la cei mai odioşi sceleraţi până la personaje pozitive de o sensibiliate şi omenie inegalabile - indubitabil, un monument al perfecţiunii, un simbol şi un model... artistic ca şi uman, prin marea sa bunătate sufletească, demnitatea lui solidă, delicateţea autentică şi, mai cu seamă, deplina lui deschidere spre PRIETENIE.