Animaţia românească, înghiţită de capitalismul feroce

La rândul său, Virgil Toader a fost de părere că „va fi foarte greu să fim competitivi şi să avem o industrie înainte de a avea o şcoală, înainte de a avea un interes din partea producătorilor de film, care mişcă în general industria, şi aceştia vin din rândul televiziunilor, al caselor mari de publicitate, al creatorilor de film în general, al institutelor de învăţământ de profil. Atâta timp cât acestea nu există, vom rămâne la nivel de amatori în această industrie”. Referindu-se la locul unde a învaţat animaţie atât el, şi domnul Bădică, Virgil Toader a spus că, dacă s-a făcut ceva bun la Animafilm (studio creat în 1964), s-a făcut din pasiune şi talent. „Era suficientă o diplomă ca să faci film. Filmul se făcea pentru că exista un plan de producţie, se împărţeau după relaţii şi capacităţi. Erau regizori care făceau cu multă pasiune un film, cunoşteau procesul de producţie a filmului de animaţie, lucrau profesionist. Aşa au învăţat şi tinerii, chiar dacă nu a existat niciodată în România o şcoală de film, era doar un corp foarte subţire de animaţie, din care nu prea aveai ce învăţa”, a adăugat el. După revoluţie, animatorii şi-au păstrat profesionalismul datorită muncii în afară, pentru diverse producţii străine. Există acum un mare interes pentru animaţie, iar cei care practică această meserie (la modul profesionist) nu vor rămâne fără loc de muncă. „Parte din colegii mei lucrează în industria jocurilor video, o altă parte într-un studio de publicitate, pentru un producător italian”, a mai spus Toader. Şi studiourile cu capital străin au ajutat la evoluţia animatorilor. Dacodac, studioul cu capital francez înfiinţat în 1992, şi-a închis porţile anul trecut, din cauza scăderii puterii financiare a finanţatorilor, ce s-a suprapus cu criza economică. Din păcate, „animaţiile făcute de noi le vedeam pe generic cu alte nume, franţuzeşti...nu pot să vă explic cum e asta pentru un animator”, a mai adăgat Virgil Toader, care a fost pentru o vreme şi director al studioului. Dacodac a produs, de-a lungul existenţei sale, două lungmetraje 3D, un lungmetraj pentru televiziune plus şase seriale, unele de 24, altele de 52 de episoade, totalizând aproximativ 12 ore de animaţie. Destul de mult, spune Toader. Animatorul s-a arătat sceptic vizavi de filmele de animaţie de lungmetraj aflate acum în producţie, pentru că „un lungmetraj care să intre pe piaţă şi să-şi recâştige investiţia are nevoie de peste o sută de oameni, la un nivel profesional foarte ridicat”. El şi-a exprimat admiraţia faţă de colegii săi tineri din Spania, unde a lucrat 8 ani, care, pentru a ajunge la un nivel de fotograme acceptate de producător, stăteau ore în şir peste program. Aveau nevoie de un demo reel, un fel de portofoliu al artistului, fără de care „nu exişti” în această industrie, şi erau dispuşi să muncească din greu pentru asta.

O situaţie interesantă adusă în discuţie, dar neaprofundată, a fost cea a Animafilm. Declarat în colaps financiar în 2006, studioul a revenit, după o încercare de privatizare, la Ministerul Culturii. Conform unor hotărâri de guvern, studioul există încă şi primeşte bani. Ce se produce şi dacă se mai produce ceva, nu se ştie exact. Explicaţia vine de la Virgil Toader: „Politicul nu are nevoie de animaţie şi orice activitate este în vizorul lor atâta timp cât le aduce bani”.

Anul viitor, o posibilă secţie de animaţie la UNATC

Dacă ceilalţi doi invitaţi au surprins în mare parte trecutul animaţiei româneşti, tânărul realizator Mihai Branea vobeşte mai mult despre prezent şi viitor. Mai succint decăt predecesorii săi, dar şi mai pragmatic, Branea semnalează o problemă majoră a cinematografiei româneşti, care nu se gândeşte la film ca un produs. „Cine ia banul este producătorul. Câţi spectatori văd genul ăsta de filme, în câte cinematografe ajung, unde poţi să le vinzi, ce poţi să faci cu ele. Despre asta e vorba, despre bani”, spune Branea.

Situaţia învăţământului de artă românesc, spune Branea, este umbrită de o birocraţie de neînţeles. Deşi este cunoscut şi apreciat pentru activitatea sa în domeniu, tânărului animator i s-au cerut cinci ani de experienţă pe cartea de muncă, fără de care nu ar putea fi plătit decât „cu ora”. Un alt exemplu este cel al regizorului Cristi Puiu, câştigător al numeroase premii internaţionale, căruia i-a fost refuzată propunerea de a preda la UNATC, pe motiv ca nu are doctoratul. O altă frână este contextul economic defavorabil. Deşi se încearcă de mult înfiinţarea unei secţii de animaţie, abia anul viitor e posibil să se întâmple acest lucru, atât el, cât şi cunoscutul animator Radu Igastag colaborând în acest scop. „Trebuie studio, trebuie tablete grafice, trebuie, hai să zicem, măcar mese cu nişte lumină dedesubt şi nişte hârtie, nişte A4 pe ele. Adică, în clipa în care ni se cere să facem un necesar pentru secţie, mori de râs... primeşti o cutie de plastilină şi un top de hârtie. Nici măcar A3. Şi două creioane colorate. Ok, atunci hai să facem animaţie cu altceva”, spune Branea. Cei doi au stabilit şi probele de aptitudini pentru aceasta secţie. Viitori studenţi la animaţie trebuie să aibe noţiuni de bază de desen,  grafică pe calculator...” nu pot să-i iau de la zero... gândesc pur şi simplu, pragmatic, merită să-mi bat capul cu el sau nu”, spune Branea. O modalitate de studiu a acestei discipline, pe care a stabilit-o împreună cu Radu Igasag, este ca „anul II să lucreze cu anul I ca mână de lucru, iar anul III, cu anul II, asta pentru a-i obişnui cu lucrul în echipă, alt lucru care nu se prea face la noi în ţară. Se lucrează serial şi pastilă. Abia la master se ajunge la animaţia de autor”, adaugă Branea. „Nu ne mai interesează Ministerul Culturii... banii pot să vină şi din altă parte, dar ai ce vinde?”, a întrebat Mircea Branea în finalul discuţiei, a cărui concluzie, în unanimitate cu a celorlalţi doi participanţi, este că trebuie să ne plângem mai puţin, să nu încercăm să copiem modele străine şi să ne implicăm mai mult, practic, în ceea ce vrem să realizăm.