Neincrederea in Birdwatchers - Terra degli uomini rossi s-a risipit inca de la prima scena: un grup de albi se plimba intr-o barca pe un rau brazilian admirand pasarile (birdwatchers). Camera da peste un grup de indieni imbracati sumar (oamenii rosii), inarmati cu arcuri din lemn. Toti privesc cu suspiciune barca si ochesc fara convingere, irosind cateva sageti care se prabusesc fara vlaga, dar isi ating efectul: barca accelereaza, astfel incat pasagerii nici macar n-au timp sa observe cu unul dintre indieni are parul oxigenat. Totul a fost un spectacol pus la cale pentru distractia turistilor.
Daca Sut/Lapte, filmul turcesc din competitie, se molesea brusc dupa o scena de inceput foarte puternica (citeste o cronica aici), nu la fel face si BirdWatchers, al treilea concurent italian din cursa pentru Leul de Aur. Regizorul Marco Bechis descrie, cu sinceritate si simpatie, un conflict vechi de secole: cel dintre amerindienii din Brazilia, obligati sa duca o viata de semi-sclavie in rezervatii naturale, si bogatii fermieri care le-au luat pamanturile. Daca afisul filmului, de pe care un tanar amerindian priveste sfidator, dar in acelasi timp neputincios, nu provoaca cinefilul, Bechis il captiveaza inca de la primele cadre cu o poveste extrem de puternica.
Cand doua fete Guarani se sinucid, samanul tribului isi da seama ca semenii lui nu mai pot sta intr-o rezervatie in care viata se reduce la alcool si asteptare. Impreuna cu cateva familii si Osvaldo, un tanar ale carui vise premonitorii arata ca ar putea fi urmatorul saman, liderul tribului se stabileste la marginea unei mari ferme, situata pe un teritoriu pe vremuri in posesia Guarani. In cateva ore, colibele din lemn si stuf sunt ridicate, iar membrii tribului se dedica unor ocupatii vechi de milenii: vanatul si culegerea fructelor. Bineinteles, proprietarul fermei incearca sa-i alunge.
Una dintre secventele antologice ale filmului (deloc singura) ii aseaza fata in fata pe Nadio, liderul indienilor, si pe fermier. Accesorizat cu un avocat si un ditamai jeep-ul, acesta din urma striga la "intrusi" ca familia lui traieste pe acele pamanturi de 60 de ani. Nadio nu spune nimic, dar din ochii sai negri vorbesc secolele. Proprietarul, adevaratul villain, recurge la diverse mijloace, tehnologice sau legale, pentru a scapa de oamenii rosii, dar raspunsul acestora, tacerea, ii arata ca ei sunt de nezdruncinat.
Bechis surprinde cu atentie ruptura dintre Guarani si lumea moderna, dominata de tehnologie. Intr-un alt cadru, de-o emotionanta simplitate, trei femei Guarani cara apa de la rau, in timp ce un camion se taraste undeva in planul indepartat. Actorii neprofesionisti, alesi exact din tribul care acum un secol numara peste un milion de membri, iar acum ajunge de-abia la 30.000, aduc un emotionant dramatism filmului lui Bechis, care analizeaza cu atentie conflictul, dar si atractia dintre cele doua lumi, de unde si surprizele scenariului scris de regizor in colaborare cu Luiz Bolognesi si Lara Fremder.
Mesajul social (chiar s-ar putea face o paralela intre "oamenii rosii" si copiii strazii din Pa-ra-da, pentru ca nici unora, nici celorlati nu li se da nicio sansa la o viata normala) este dublat si de unul ecologic: una dintre cele mai intinse provincii braziliene, Mato Grosso, care inseamna in portugheza "padure mare", a fost aproape complet defrisata pentru a face loc unor imense ferme specializate pe produse modificate genetic. Vor reusi oamenii rosii sa-si recupereze pamanturile? Ultimul cadru al filmului, cu un teren cu aspect de hartie milimetrica, spune multe, dar "Pamantul oamenilor rosii" devine cel mai bun film vazut pana acum in competitie.
Pentru o fotografie cu oamenii rosii, alaturi de regizorul Marco Bechis, pe covorul rosu de la Venetia, click aici.
