Vlad Ivanov, sau fineţea brutei

În 1996, puneam în scenă la Teatrul "Al. Davilla" din Piteşti "Un tramvai numit dorinţă", de Tennessee Williams, şi actorul Sorin Zavulovici, din rolul lui Stanley Kowalski, s-a îmbolnăvit grav, fiind nevoit să se retragă. M-a rugat să-l înlocuiesc - şi primul care mi-a venit în minte a fost un tânăr care tocmai terminase, de un an, facultatea, şi abia începea a se face cunoscut: Vlad Ivanov. A fost aproape o revelaţie - în acel moment am ştiut că găsisem un Stanley cel puţin la fel de bun ca al lui Rebengiuc, din spectacolul lui Liviu Ciulei, sau ca al lui Marlon Brando, din filmul lui Elia Kazan. Vlad avea în el atât grobianismul patibular al brutei, cât şi paradoxala fineţe care reuşea, totuşi, s-o ţină alături pe sensibila şi simpluţa Stella - fiind totodată capabil şi să le combine organic şi echilibrat.

Din păcate, proiectul a rămas doar la stadiul de gând neîmpărtăşit aproape nimănui. Moartea lui Sorin Zavulovici (avea cancer - şi era totodată şi directorul teatrului) a schimbat politica repretorială de la Piteşti, şi spectacolul nu s-a mai finalizat niciodată... Totuşi - de unde-l cunoşteam atât de bine pe Vlad Ivanov ca actor? Când, cum şi cu ce mă cucerise şi mă convinsese aşa de categoric?

Născut în data de 25 iunie, 1969, la Botoşani, după absolvirea liceului Vladimir Ivanov s-a înscris la secţia locală a Şcolii Populare de Artă (care, depăşindu-şi menirea demagogică imprimată de Ceauşescu, mulţi actori de mare valoare a popit, pre tot cuprinsul ţării). Imediat după Revoluţie, cu ocazia unui turneu al lui Dan Puric în nordul Moldovei, tânărul aspirant a fost fascinat de personalitatea marelui artist al pantomimei şi, cu sfială, a îndrăznit să-l abordeze. Deschis şi comunicativ cum îl ştim, şi cu imbatabilul său nas mereu sensibil la noi talente, Dan l-a recrutat imediat - şi, în 1991, Vlad Ivanov a intrat la actorie. Un an mai târziu, Dan Puric a pus în scenă cu cei opt membri ai trupei sale de-atunci, la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, celebrul spectacol "Pantomimia" - un incredibil periplu galopant prin tot ceea ce înseamnă luminile şi umbrele esenţiale ale condiţiei umane, pe toate axele: istorică, socială, politică, artistică, psihologică, lirică - şi aşa mai departe... Alături de ceilalţi şapte parteneri, Vlad Ivanov parcurgea rapid şi versatil toate aceste momente, oferind o întreagă gamă de portrete umane arhetipale, compuse printr-un surprinzător mariaj între caricatură şi fidelitate. Mă voi rezuma să descriu doar personajul introductiv şi pe cel din final: în prima scenă a spectacolului, Vlad era un troglodit patibular şi obtuz, cu ochii înfundaţi sub arcadele simiene şi limbajul redus la mârâieli nearticulate, care sfida agresiv sensibilitatea unui tânăr elfin îndrăgostit de o floare; iar în final, întruchipa un general rus cu pieptul doldora de medalii, care râdea ritmic şi nonstop, împărţind prin public decoraţii şi dojeni, după cum i se năzărea, pentru ca pe urmă să se ia la poceală cu englezu' şi americanu', la împărţirea lumii. De două ori am văzut spectacolul, şi de ambele dăţi m-am convins că descoperisem un mare actor.

Totuşi, a mai trecut un timp până la confirmarea pe care o aşteptam. L-am mai întâlnit în Dr. Sason Carasco, dintr-un foarte slab "Omul din La Mancha" (firesc - era în regia lui Ion Cojar, 2001), Zaharia Trahanache, într-o nesemnificativ-experimentală "O scrisoare pierdută" (era loc şi de mai bine - o pusese în scenă Grigore Gonţa, 2003), sau Jitnicerul Stavăr, într-un foarte bun "Apus de soare" (surprinzător - căci îi aparţinea lui Dan Piţa, 2004). Ce-i drept, a jucat incomparabil mai mult şi, din câte-am auzit, adeseori cu rezultate mult mai notabile - dar despre ceea ce n-am văzut nu mă pot pronunţa.

Între timp, însă, cariera cinematografică a lui Vlad Ivanov se consolida la fel de încet şi tot atât de sigur. După debutul din 1998, din «Homicide conjugal», alături de Dan Condurache, în regia lui Gerard Cuq, a mai jucat roluri mărunte prin numeroase alte filme, mai mult străine, dar şi câteva româneşti, inclusiv "Faimosul paparazzo" (Nicolae Mărgineanu, 1999), serialul TV "Bani de dus, bani de-ntors" (Alexandru Tocilescu, 2005), atot-regretabilul "Şi totul era nimic (Cristina Nichituş, 2006), sau scurtmetrajul "Interior. Scară de bloc" (Ciprian Alexandrescu, 2007).
...Şi a fost ora Domnului Bebe.

S-a comentat atâta despre şocantul aborţionist din "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", încât e greu să mai spun ceva fără să repet cele deja menţionate de alţii. Revenind asupra perspectivei personale, cred că pot afirma că, până la un punct, am recunoscut tot timpul în interiorul lui Dom' Bebe filonul lombrosian al primei schiţe din "Pantomimia" - dar nu numai atât. În cei treisprezece ani trecuţi de-atunci, Vlad Ivanov parcursese un semnificativ proces de maturizare profesional artistică, astfel încât brutalul felcer era îmbogăţit cu nuanţe de-a dreptul simpatice, ştia nu doar să înjure sau să-şi piardă violent cumpătul, ci şi să se insinueze ipocrit, să simuleze omenia amiabilă şi corectitudinea rezonabilă şi înţelegătoare, să manipuleze şi, în final, să-şi facă ieşirea cu un dual (între sinceritate şi făţărnicie) "Baftă!" însoţit de-o palmă pe genunchiul Găbiţei - categoric, un personaj şi un actor care a contribuit decisiv pentru ca palmdorizatul "432" să fie atât de haunting...

După o trecere corectă, dar nesemnificativă, prin "Mar Nero" (Frederico Bondi, 2009), şi caricatura amuzantă, însă destul de simplă, a mafiotului cu veleităţi muzicale Piotr Tretiakin din "Concertul" (Radu Mihăileanu, 2009), Vlad a revenit cu încă un rol de mare forţă înfăşurată în subtilitate - Anghelache, din "Poliţist, adjectiv" (Corneliu Porumboiu, 2009). La fel ca întotdeauna când miza e majoră, personajul îmbină acel "ceva" al esenţei artistice ivanoviene şi un "altceva" mereu nou - nici aici nu lipseşte elementul brutei, însă peste el se aştern şi mai mult şi mai complexe straturi, mai ales pornind de la pretenţiile intelectuale ale comisarului de poliţie care aplică legea cu D.E.X.-u-n mână - iar rezultatul e de-a dreptul kafkian: colaborând cu Corneliu Porumboiu şi cu Dragoş Bucur, aici Vlad Ivanov reuşeşte pe deplin să construiască acel labirint mintal şi sufletesc din care omul normal simte de-atâtea ori că nu mai are nici o scăpare.

De altfel, anul 2009 rămâne, până în prezent, cel mai bogat din filmografia lui Vlad Ivanov, în plan atât catitativ, cât şi valoric. Pe lângă rolurile de mai sus, a mai jucat în remarcabilul "Cealaltă Irina", de Richard Gruzsniczky, dar mai ales în dipticul lui Cristian Mungiu "Amintiri din Epoca de Aur" - unde, în "Legenda şoferului de găini", a avut ocazia de a oferi un cu totul alt tip de personaj: simplu, uman, căldicel, slab şi vulnerabil - genul de om al acelei epoci (şi nu numai) în care se poate recunoaşte oricare dintre noi. După galeria etalată pe tot parcursul ultimilor optsprezece ani, rotunjimea unui asemenea rol are efectul de a-l completa pe Vlad Ivanov atât ca personalitate artistică în tot ceea ce are mai sincer, cât şi pe palierul capacităţilor de compoziţie.