Un Mefistofel glumeţ şi straniu - Dan Condurache

Pe la jumătatea anilor '70, când încă nu se dăduse dispoziţia discreţionară ca toţi absolvenţii, indiferent de valoarea lor, să fie aruncaţi care-ncotro prin case de cultură şi teatre minore de provincie, am descoperit pe scena Teatrului Mic un tânăr extrem de ciudat şi incitant, al cărui temperament vulcanic, dublat de o acută inteligenţă a abordării rolurilor şi de o paletă interpretativă extrem de originală şi mereu surprinzătoare, făcuse să fie angajat în acea prestigioasă instituţie culturală imediat după absolvire - terminase în 1975, la clasa profesorilor Octavian Cotescu (a cărui influenţă îi determinase decisiv stilul, deşi nicidecum în sens imitativ-epigonic) şi Ovidiu Schumacher. Dan Condurache!

Până atunci, Dan Condurache, născut la Dorohoi în 26 iulie 1952, după copilăria petrecută în casa bunicilor de la Stănceşti (unde asculta avid piese de teatru radiofonic, astfel descoperindu-şi treptat viitoarea vocaţie), urmase un liceu cu profil real, pentru ca după bacalaureat să ia decizia surprinzătoare de a da admitere la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" - unde a şi intrat din prima încercare.

Destinul a făcut să-l văd pentru prima oară chiar în spectacolul său de debut, cu piesa "Nu sîntem îngeri", de Paul Ioachim - îl juca pe Petre, fiul complexat al unui cuplu ce traversa o răscruce a vieţii (Constantin Codrescu şi Maria Potra), şi i-am remarcat imediat capacitatea de a construi scenic frământarea personajului cu ajutorul unor mijloace expresive pe cât de sobre, pe atât de convingătoare (pe-atunci, fiind abia un elev în clasa a opta, cochetam cu ideea ca, pe lângă regie, să practic şi actoria - şi oarecum mă regăseam în el, cu atât mai mult cu cât în acea perioadă ne apropia o asemănare frapantă, remarcată şi de alţii). Nu peste mult, m-a cucerit definitiv cu Franco Laspiga, colericul locotenent de marină din "Să îmbrăcăm pe cei goi", de Luigi Pirandello, în regia magistrală a Cătălinei Buzoianu, unde completa de minune, în triunghi, cuplul format de Valeria Seciu şi Ştefan Iordache. Pe de altă parte, în aceeaşi stagiune 1978-78, m-a cocoşat de râs în "Pluralul englezesc", de Alan Ayckbourn, în regia Sandei Manu, partener cu Magda Popovici, alături de Mitică Popescu, Tatiana Iekel şi regretaţii Rodica Tapalagă şi Vistrian Roman. Pe lângă aceste roluri, s-a mai distins în "Spionul balcanic", de Duşan Kovacevici, "Peer Gynt", de Henryk Ibsen, "Coriolan", de William Shakespeare, "Neguţătorul din Veneţia", tot de Shakespeare, "Bigamul", de Ray Cooney, "Jacques şi stăpânul său", de Milan Kundera, şi multe altele.

Prietenia fără egal care m-a legat de Vistrian Roman, Dumnezeu să-l ierte, mă purta adesea în acele vremuri prin culisele Teatrului Mic, astfel având privilegiul de a descoperi un prieten de mare caracter şi bun-simţ şi în Dan Condurache, cel pe care deja îl admiram de pe scenă - în 1982, făcând un film-portret despre Mitică Popescu, Dan a acceptat fără rezerve să apară într-un cadru, improvizând un moment irezistibil de hazliu împreună cu Ioana Pavelescu.

Iar un an mai târziu, colegul meu Nae Caranfil l-a distribuit în filmul său de platou, celebrul "Frumos e în septembrie la Veneţia", după Teodor Mazilu, în tandem cu Dorina Lazăr - ceea ce ne-a apropiat şi mai mult (în câteva cadre unde personajul apărea din spate, datorită aceleiaşi asemănări fizice amintite mai sus, l-am înlocuit ca dublură). A fost şi o ocazie de a savura din nou farmecul lui Dan pe platou, unde nu scăpa nici un moment fără să îmbogăţească atmosfera cu umorul său pe cât de scăpărător, pe atât de straniu şi mereu insolit. Bunăoară, aveam un coleg sirian pe nume Zuher Sayefallah al-Ashkar, iar
Dan îl tachina amical tot timpul - de exemplu: "Ce nume răsunător şi glorios - când spui «Zuher», parc-ai zice «Ben Hur»...!"; sau, altă dată, intră pe platou cu constatarea că tocmai i se desprinseseră manşetele şi dă cu ele de pământ exclamând: "Condiţii de lucru studenţeşti, 'r-ar mama lor a dracu'..." (şi, apoteotic): "...ZUHER!!!"

Erau şi anii debutului său pe marele ecran, unde în paralel cu "Calculatorul mărturiseşte" (1982, George Cornea), Dan Condurache s-a impus cu acel rol sfâşiat şi scrâşnit din "La capătul liniei",  de Dinu Tănase, formând un trio de dezmoşteniţi ai vieţii alături de Mircea Albulescu şi Ioana Crăciunescu. După "De dragul tău, Anca" (1983, Cristiana Nicolae), a mai oferit o mică bijuterie de umor aspru în "Moara lui Călifar" (1984, Şerban Marinescu), şi a mai trecut printr-o sumedenie de alte filme, şi mai bune şi mai rele, până la complexul personaj al procurorului din "Balanţa" lui Lucian Pintilie (1992).

Cariera sa cinematografică a continuat la fel de impetuos - aş aminti portretul discret al tatălui din "Bucureşti-Berlin" (2005, Anca Miruna Lăzărescu), şi apariţia la fel de hilară ca pe vremuri din "Nunta mută" (2008, Horaţiu Mălăele) - dar în rest, ca un făcut, mai tot timpul cu roluri mult mai prejos de măsura talentului său.

...Măsură pe care, cel puţin în plan afectiv, o voi regăsi mereu în amintirea personajului care m-a fascinat cel mai mult, pe scena aceluiaşi Teatru Mic. În acei ani de studenţie despre care am vorbit mai sus, ne duceam în gaşcă să vedem iar şi iar cel mai incredibil spectacol al repertoriului bucureştean, pe care Dinu Săraru reuşise, cu faimoasa lui viclenie, să-l treacă prin furcile caudine ale cenzurii. În repetate rânduri am trăit vibraţia unei săli mereu pline până la refuz, jucată pe degete cu abilitate deplină de un personaj mefistofelic exploziv şi penetrant ce umplea scena clipă de clipă, cu cea mai malefică ironie şi cea mai tuşantă empatie, rostind cu inimitabilul său accent gutural: "Dar e absolut încântător...! Absolut interesant şi-ncântător!"... "La Solovki cu Kant! La Solovki cu Kant..!!! Acolo e locul lui!"... "Margot, nu le cere niciodată nimic celor mai puternici decât tine - şi ţi se va dărui TOTUL!"... sau, mai ales: "Atunci, să vină focul! Focul de la care totul a pornit şi cu care totul se sfârşeşte!" Indiferent ce adaptări am mai văzut, indiferent că l-au jucat actori ca Alain Cuny, Valentin Gaft, sau Oleg Basilashvili, mi-e imposibil ca, atunci când mă gândesc la capodopera lui Mihail Bulgakov "Maestrul şi Margarita", să-l văd pe alt actor decât Dan Condurache în abisalul Messire Woland.