Midway

Fata, esti de belea cu ce-ai scris pe blog la filmu' asta. Am citit si nu ma pot opri din ras nici acum :))

Niciodată în istoria filmelor de război, măcelurile și distrugerile cu nemiluita nu ne-au stârnit atât de puține emoții. Atacul asupra bazei navale americane de la Pearl Harbor din 1941 și bătălia de la Midway, șase luni mai târziu, au fost aduse pe marele ecran, de Roland Emmerich, într-un spectacol care-ți inspiră plictiseală. Filmul este un proiect de suflet și oferă garanția că evenimentele prezentate sunt exacte din punct de vedere istoric. Acesta este regizorul care a trimis extratereștrii să invadeze Pământul în Ziua Independenței (Independence Day) și l-a înarmat pe președinte cu un lansator de rachete în Alertă de grad zero (White House Down). Dar acum Emmerich este serios, sculptează un monument măreț pe peliculă de celuloid, o statuie cinematografică închinată vitejiei tinerilor care și-au sacrificat viața pe frontul din Pacific. Și, la fel cum ai viziona o statuie timp de două ore și jumătate, mare lucru nu ai de făcut decât să stai pe scaun și să caști. Filmul începe cu Pearl Harbour, o scenă de luptă care, la fel ca scenele care urmează, lansează un bombardament de efecte speciale, cu un carnagiu ușurel, interzis doar copiilor sub 12 ani, care nu ne dau niciodată senzația reală de pericol. Ed Skrein, actorul britanic din Deadpool, este locotenentul Dick Best, un pilot care se dă în spectacol, al cărui „machism de cowboy” din carlingă îi distrug șansele de promovare la comandant de escadrilă. Skrein își dă toată osteneala, dar câteva ticuri – mestecarea de chewing-gum și un accent puternic de New Jersey – nu fac un personaj. Cel mai interesant fir narativ al filmului Bătălia de la Midway (Midway), îl implică pe Patrick Wilson în rolul ofițerului de informații, Edwin Layton, ale cărui avertismente cu privire la un atac japonez au fost ignorate în mod repetat de superiori. Woody Harrelson (arătând supărător de mult ca Ted Danson, cu părul oxigenat) este recent numitul comandant al flotei din Pacific, amiralul Nimitz, un bărbat care trece peste neîncrederea instinctivă față de tocilarii din unitatea de decriptare, și ia aminte la informația lor despre un nou asalt japonez. Americanii intră în bătălia de la Midway ca outsideri, depășiți ca număr și putere de foc, dar, de data aceasta, cu un element-surpriză de partea lor: japonezii nu știu că mesajele lor navale sunt interceptate. Când se întâmplă, ciocnirea celor două armate este o plictiseală colosală. Dar eroismul piloților de pe bombardiere, precum Dick, este un festin vizual, atunci când își pilotează avioanele în picaj, pentru a se apropia cât mai mult de ținta inamică. În ziua de azi, toate acestea ar fi duse la îndeplinire de drone fără pilot, operate de la mii de kilometri distanță de zona de război. Slavă Domnului, Emmerich o lasă moale cu patriotismul exacerbat și îi portretizează destul de obiectiv pe inamicii japonezi. Însă filmul său nu surprinde cu adevărat costul uman al războiului și moartea atâtor tineri. O lecție de istorie lungă, asurzitoare, plictisitoare, Bătălia de la Midway este un film care distanțează luptele de ieri și cele de astăzi. Emmerich și scenaristul său, Wes Tooke par să spună: „Uitați-vă la acești băieți curajoși, înfocați, care s-au urcat în avioane și au pornit în misiuni periculoase, cu puține șanse de a se întoarce înapoi – au făcut-o pentru libertatea noastră.” Cel mai bun lucru de făcut cu acest film ar fi să te adăpostești și să aștepți să se termine. Articol de Cath Clarke, apărut în The Guardian, pe data de 6 noiembrie

nu e propagandă , e istoria lor tristule , pe ce șablon vroiai să-l facă , spaniol ... ?! :)))

Cred ca esti putin nedrept. Aud ca unul din atuurile filmului este faptul ca ii infațișează pe japonezi cu obiectivitate. Si, da, in cazul de fata americanii sunt, intr-adevar, the good guys... fără ghilimele. :)