Sucker Punch: Şcolăriţele de la Termopile, ăă... Vermont

Zack Snyder renunţă la un subiect istoric pentru a-şi satisface voyeurismul CGI şi merge pe o poveste creată chiar de el, dovedind aşadar onestitate - nu-i mai sacrifică pe Eroii de la Termopile, ca să arate că poate să facă totul în materie de efecte speciale pe marele ecran, ci vine cu o poveste luată de la zero, inventată chiar de el - Sucker Punch.

Adolecentele din viaţa reală, care se simt victimizate, vor empatiza cu Babydoll, iar adolescenţii vor visa la aceste fete care luptă cu dragoni şi samurai înalţi cât o clădire de 10 etaje. Din păcate pentru aceştia, filmul este nerecomandat sub 15 ani. Restul publicului va avea doar orgasm (la nivelul retinei), dar nicio emoţie sau sentiment.

Însă cum se produce "Evadarea din realitate", anunţată de titlul românesc al filmului? Se pare că Babydoll (Emily Browning) visează cu ochii deschişi şi... dansează sau invers. Cam şchioapătă această găselniţă a lui Snyder. Adică se justifică numai pentru că, la nivelul plotului, Snyder are pe hârtie un mic cabaret în cadrul azilului, unde - fireşte - se dansează, pentru întreţinerea unor bărbaţi care vin să cheltuiască văzând fete frumoase mişcându-se languros.Deşi Babydoll se confruntă cu situaţii groaznice şi înainte de a fi adusă la Lennox House, azilul de boli mintale din Vermont, iată că evadarea ei în lumea imaginară se întâmplă numai acolo, hodoronc-tronc.  Înainte de intrarea în azil, sau - după aceea - în flashback-uri, de exemplu, nu primim niciun indiciu că fata ar fi ştiut să danseze cu adevărat hipnotizant, astfel încât să-i facă pe toţi cei care o văd să rămână  blocaţi, dar mai ales că dansul ar fi pentru personajul lui Emily Browning un fel de catharsis, care să justifice transferul spre lumea imaginară!

Un haos în universul imaginar creat

Transgresiunii realitate-lume imaginară îi lipseşte în această creaţie a lui Zack Snyder rigoarea, dacă nu şi inteligenţa. Nu am exagera dacă am spune că Babydoll este un fel de Alice, într-un univers mult mai sumbru decât Ţara Minunilor. Dar dacă în universul creat de Lewis Carroll personajele din realitate aveau un corespondent în lumea visată de Alice, în Sucker Punch nu mai găsim această corespondenţă. Cel mai vajnic duşman al lui Babydoll din viaţa reală este Blu (Oscar Isaac), "proprietarul" cabaretului din azil, dar el nu apare în niciunul din universurile create de imaginaţia lui Babydoll, de exemplu. Să spunem că cei trei samurai, fiecare de mărimea unei clădiri de 10 etaje, ar fi cei trei infirmieri care o conduc pe fată pe culoarele azilului, dar corespondenţa se opreşte aici.

De lipsa lui Blu din universul imaginar se leagă şi un element care face banală toate proiectările în imaginaţie. Obţinerea unui lucru pe care îl deţine Blu şi care ar putea face fetele să scape din azil se face în lumea reală, nu în cea imaginară... Prin urmare, înţelegem că şi celelalte elemente de care au nevoie fetele ca să scape din Lennox House s-ar fi putut obţine fără proiecţiile în vis. Oricum, nu e foarte clar nici dacă acel cabaret exista în realitate, sau dacă era tot o proiecţie a lui Babydoll. Dacă acel cabaret e o primă proiecţie, atunci avem straturi ale visului, ale lumii imaginate, motive pe care le găseam şi în Inception, ori - mult înainte de el - la Borges. Iar dacă acest cabaret/bordel este prima proiecţie, de ce o adolescentă să proiecteze un astfel de scenariu? Planul subiectiv pe care ni-l propune Snyder nu seamănă cu personajul. Nu există practic o relaţie între personaj şi proiecţia materializată a subconştientului său. Pe de altă parte, dacă Blue este proprietarul pervers al bordelului doar în imaginaţia fetei, iar relaţia reală dintre cei doi este doar de cadru medical corupt - pacientă, cum s-ar mai putea justifica scena din final care îi are pe ei doi protagonişti?

Apoi, imaginaţia lui Babydoll ne poartă în Japonia secolului al XV-lea, apoi în plin Prim Război Mondial (unde avem de-a face şi cu morţi-vii, credem că Snyder i-a surescitat din Dawn of the Dead), după care pe o altă planetă, într-o succesiune de lumi motivate doar pe criteriul "aşa a vrut muşchii lui" (ai lui Snyder, adică). Ne desprindem cu totul de lumea heroic fantasy-ului şi intrăm cu paşi uriaşi în noi şi noi nivele ale aceluiaşi joc pe calculator, care nu are o poveste, în care personajele nu e nevoie să aibă o istorie personală, sau o evoluţie, în care interesul este doar pentru acţiune. Şi... muzică. De multe ori veţi avea impresia că urmăriţi o înşiruire de videoclipuri, într-o nouă interpretare vizuală a celebrelor Sweet Dreams (Eurythmics), Army Of Me (Björk), I Want It All/We Will Rock You (Queen) etc. În concluzie, Sucker Punch este, totodată, tot ceea ce noţiunea de eclectic are mai rău. Acţiune, aventură, elemente gore, scolăriţe sexy ce dansează în cabaret (Babydoll are bentiţă, codiţe, guleraşe, crăvăţele, este aparent neajutorată, dar înfinge cuţite când te aştepţi mai puţin, are o faţă de păpuşă din porţelan, inocentă, dar lumea imaginată e un univers înspăimântător), fantasy, dramă, ba se vrea câteodată şi film psihologic, plus clişeele fiecărui gen în parte: surori orfane abuzate de tutore, una din ele închisă la azil, evadarea într-o realitate alternativă, bombe cu ceas etc.

Scopul ajutat de mijloace

Cu toate acestea, nu trebuie să condamnăm realizatorii. În fond, principalul obiectiv al lui Snyder a fost să ne ia ochii.  Şi ni-i ia. Efectele vizuale sunt ameţitoare, în universul distopic creat de imaginaţia lui Babydoll culorile sunt adesea desaturate până la non-culori (alb-negru), ca să sporească ideea de gotic pe care trebuia s-o prindem de cum am văzut arhitectura azilului, care arăta mai mult a catedrală; pe de altă parte, în episodul cu dragonul - fascicule de luminä duc imaginea către sepia, scenele de luptă sunt uimitor coregrafiate, fetele sunt frumoase, date naibii, luptă precum eroii de la Termopile, Snyder alternează slow motion-ul cu fast motion, pentru un plus de efect, mizează şi pe close-up-uri extreme pe faţa lui Babydoll, ca să "intrăm" în mintea ei, recurge şi la cadre lungi, apoi vine cu un montaj alert. Ce mai, e un regizor desăvârşit. Doar că nu are nimic de povestit.