MAESTRUL: - Si ce inseamna acest nou inceput? AZAZELLO: - Inseamna ca a sosit ceasul... sa plecam...! TOTI: - Maestre...! Sosit-a ceasul...! WOLAND: - Atunci, sa vina focul! Focul de la care totul a pornit, si cu care totul se sfarseste!
align=justify> Era in anii aceia cranceni, cand excelentul teatru romanesc era o sursa cruciala de supravietuire, iar dramatizarea capodoperei lui Bulgakov stralucea ca o paradoxala raza de speranta si credinta. Personajul bivalent Maestrul/Joshua ha-Nozri parea sa intruchipeze un ideal cu adevarat mesianic, inclusiv prin scena supliciului - de neinchipuit, intr-un teatru al epocii Ceausescu! De cateva ori, am vazut-o din culise; chiar si printre masinisti, momentul era patruns de o pietate solemna. Nu-mi puteam ascunde tulburarea de a-l vedea pe Stefan Iordache identificandu-se atat de intim si profund cu Mantuitorul crucificat.Ramane o sfanta taina a artei - ce anume se intampla in sufletul unui actor, in momentele de maxima intensitate a creatiei. Nimeni nu stie, nici chiar ei nu pot explica prea bine - si nici nu e nevoie: ei o fac; ei o traiesc; ei sunt.
align=justify> Inainte de fiecare reprezentatie cu "Maestrul si Margareta", il vedeam in holul de regrupare, in halat (costumul era subtire, prima lui aparitie se facea in pijama), singur, izolat, dandu-si pasiente cu un pachet de carti unguresti vechi. Prin teatru se umbla pas-pas, pe varfuri, toti fiind constienti de efortul identificarii treptate a maestrului cu Maestrul. Era un coleg dificil, pretentios, hiper-exigent, deloc comod - dar, dincolo de toate acestea, exista o zona umana extrem de dezinvolta si nonconformista, accesibila numai celor foarte apropiati. Nea Fane Iordache n-a iubit niciodata faima ieftina, nu facea parada, rareori dadea interviuri, prefera sa-si tina omul din el pentru cei dragi, iar lumii sa-i daruiasca Actorul. Si, slava Domnului, a avut ce darui! Actorul Stefan Iordache a imbogatit patrimoniul artistic si spiritual romanesc cu o ampla galerie de creatii, unele de o valoare incredibila - mai ales in teatru. In controversatul "Hamlet" al lui Cernescu (Nottara, anii '70), ii daruia Printului Danemarcei o dimensiune de vulnerabilitate tragica extrem de chinuita, in care se recunosteau datele acelei deja consacrate "personalitati Iordache". In alt registru, acelasi tip de martiraj era insuflat eroului bulgakovian mentionat mai sus.Dar imensa disponibilitate a acestui mare actor il proiecta cu aceeasi forta si in zona comediei totale. Ramane antologica zbenguiala lui din spumosul musical "Buna seara, domnule Wilde" (Alexandru Bocanet), sau tonul acid din satira (tot muzicala) "Nu sunt Turnul Eiffel" (Ecaterina Oproiu/Catalina Buzoianu). Nu voi uita niciodata ironia zglobie a "omului-caine" Apemantus, din "Timon din Atena" (Shakespeare/Cernescu), cabotinaria slinoasa a Consulului Grotti, din "Sa imbracam pe cei goi" (Pirandello/Buzoianu), dezlantuirile acrobatice ale lui Sparger, din [b]"Copiii lui Kennedy" (Robert Patrick/Dragos Galgotiu), hazul macabru din "Titus Andronicus" (Shakespeare/Purcarete), ori adevarul rafinatei compozitii in detalii realiste a lui Sergiu Costescu din "Ultima cursa" (Horia Lovinescu/George Rafael) - si atatea altele...
align=justify> Era, pur si simplu, actorul total, capabil sa acopere intreaga gama a tuturor emploi-urilor posibile si sa patrunda in cele mai profunde abisuri ale sufletului omenesc - nu exageram cu nimic daca-i recunoastem locul alaturi de titani ca Peter O'Toole, Al Pacino, Jack Nicholson, Robert de Niro...align=justify>Fata de exploziile telurice de temperament si stralucire (fie si neagra) de pe scena, rolurile lui in film se disting printr-o mult mai fina dozare a mijloacelor, actorul stapanind perfect ambele registre. Dupa Andrei Sabin din "Strainul" (Mihai Iacob, 1964), care-l lansa ca pe un adolescent fermecator, a parcurs o perioada de roluri in filme mai putin semnificative, pentru a se reconfirma cu adevarat (in raport cu deja incontestabila consacrare scenica) abia in 1978, cu rolurile din "Doctorul Poenaru" (Dinu Tanase) si "Editie speciala" (Mircea Daneliuc) - care, practic, i-au inscris cariera cinematografica pe o linie dreapta a superlativelor. Pana si rolurile initial de rutina dobandeau, prin imaginatia lui creatoare, valente insolite, si nu o data prezenta, prestanta si prestatia lui Stefan Iordache ridicau apreciabil statutul cate unui film - ca in "Glissando" (Mircea Daneliuc, 1984), "Ciuleandra" (Sergiu Nicolaescu, 1985), sau "Cel mai iubit dintre pamanteni" (Serban Marinescu, 1992). Incontestabil, cele mai implinite creatii ale lui pe ecran raman Miala Frumosu ("Intoarce-te si mai priveste o data", Dinu Tanase, 1981), echilibristul ("Inghititorul de sabii", Alexa Visaron, 1981), si acel uluitor Serban Saru-Sinesti ("Cei care platesc cu viata" (Serban Marinescu, 1989).
align=justify>Astfel ca firesc intelegem zguduirea cu atat mai dureroasa, cu cat a fost absolut neasteptata (cu stilul sau ce respingea publicitatea vulgara, actorul a pastrat discretia in jurul bolii), a monumentalei pierderi pe care o sufera in aceste momente arta si cultura romaneasca. Stefan Iordache a fost unul dintre cei mai mari si mai buni - iar fara el, fiinta noastra ramane cu un gol imens, pe care nimic altceva nu-l va mai putea vreodata umple aidoma, cu adevarat.
align=justify>
