Paradoxul dintre Horaţiu şi... Mălăele

Filmaserăm o zi şi-o seară, şi acum, pe la miezul nopţii trecute cu mult, ne târam cu toată coloana pe nişte dealuri de lângă Câmpina, ca să tragem cea mai istovitoare secvenţă - un antrenament de fotbal pe-o pajişte, împănat cu gaguri din cele mai "fizice" (fazani căzând în capul lui Aristide Teică, Jean Constantin prăvălindu-se de pe-un chioşc într-un coş de hârtii, şi aşa mai departe). Eram căpiaţi de oboseală, toată lumea din autocarul echipei se căznea să fure câteva clipe de somn, asistenta de regie Kitty Tăutu picotea cu capul pe umăru-mi, electricienii mestecau cu osârdie înjurături - un singur om rămânea neatins de vicisitudinile filmării, veşnic proaspăt şi ferice ca un trandafiraş (mai ales că de aproape douăzeci de ore filmase non-stop, secvenţe dintre cele mai grele!).

În partea din faţă a autobuzului, Horaţiu Mălăele, cu gluga unui hanorac pe cap, nu mai contenea cu bancurile. Ba îmbrăţişa repetat machieuza, sub pretextul: "Să-ţi spun un secret la ureche!... Stai, să-ţi mai spun unul! ...Stai, încă unul!", ba-i cânta fetei de la costume: "Minutele vin, la-ri lu-ri-ram, / Dar stau prea pu... LA-RU-LU-RI-RAM, LA-RU-LU-RI-RAM!", ba se uita afară, pe unde limuzina producţiei trecea de-a-ndăratelea să parcheze, şi declara ritos: "Iată mersul cinematografiei noastre!" - era efectiv izvorul nesecat de haz şi voie bună fără de care echipa s-ar fi dus naibii cu film cu tot (o comedioară cu fotbalişti de Al. G. Croitoru, "Am o idee!", pe un scenariu de Mircea Radu Ia-un-ban - ăsta, Iacoban - turnată în toamna anului 1980, ieşită pe ecrane un an mai târziu şi scoasă peste câteva zile cu scandal, că fitilele politice erau prea străvezii).

A fost prilejul de a-l cunoaşte pe Horaţiu, şi ca om de astă dată, căci de pe ecranele mari şi mici îl ştiam deja bine - începând cu debutul său în "Muntele ascuns", (1974, regia Andrei Cătălin Băleanu - un destin tragic: inelectual de mare fineţe şi aleasă cultură, care azi adună de prin gunoaie... chiar nu poate nimeni să facă ceva???), urmat îndeaproape de spumosul Fadinard din "Pălăria florentină", de Labiche (TVR, 1976, regia Lucian Giurchescu). Ne despărţea o diferenţă de opt ani, zburdalnicul oltean fiind născut în 31 iulie, 1953, la Târgu Jiu. A urmat cursurile liceului Tudor Vladimirescu din localitate, iar în clasa a XII-a a avut prima expoziţie personală de desene, la casa de cultură - vocaţie alternativă pe care urma să şi-o valorifice pe deplin, celebrele lui caricaturi, de o notă cu totul aparte, continuând şi azi să facă furori - de-a lungul anilor, fiind expuse în peste treizeci de expoziţii; pe lângă acestea, şi-a mai publicat recent şi volumul autobiografic "Horaţiu despre Mălăele").

În 1975 a absolvit I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale", la clasa lui Octavian Cotescu, fiind repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ - acea pepinieră de actori unde s-au dospit, în stagiul imediat postuniversitar, atâtea tinere talente - debutând pe scenă cu personajul Dorde, din spectacolul "Tinereţe fără bătrâneţe", de Eduard Covalli - pentru care a şi primit premiul de interpretare. După firescul transfer în capitală, a cutreierat scenele unor teatre ca Naţional, Bulandra, Nottara, Giuleşti (azi Odeon), astfel începând o carieră de prestigiu la fel de vie şi viguroasă până în zilele noastre, din care se disting roluri ca Profesorul din "Lecţia" lui Eugen Ionescu, Voiniţki din "Unchiul Vanea" de Cehov, Tartaglia din "Regele cerb" de Carlo Gozzi, şi multe altele. Personal, cel puţin, nu-l pot uita pe Maiorul din "Familia Tóth", de Sütö Andràs (Teatrul Nottara, 1978), în care Horaţiu aborda demenţa tiranică într-o cheie comic-absurdă de un halucinant umor negru, construind un personaj cuceritor şi repulsiv, drăgălaş şi sadic, amuzant foc şi angoasant de pervers. Începând din 1982, a îmbrăţişat şi regia de teatru, cu spectacole ca "O sărbătoare princiară" de Theodor Mazilu, "Puricele" de Georges Feydeau, "Hotel", de Tray Cooney, sau "Carlo contra Carlo", de Paul Ioachim - distins în 1994 cu Premiul festivalului Comediei Româneşti. Cum era şi firesc, după debutul din 1974, evoluţia cinematografică a lui Horaţiu Mălăele a decurs constant şi irezistibil. Dintre zecile de producţii pe care le-a onorat (la propriu!) cu prezenţa, merită să fie menţionat "Gloria nu cântă" (opera de debut filmic, postum din păcate, al inegalabilului Alexandru Bocăneţ, pe care l-am pierdut prematur în cutremurul din 4 martie, 1977, alături de marele Toma Caragiu - partenerul lui Horaţiu şi al Torei Vasilescu, în film), sensibilul "Septembrie" al lui Timotei Ursu (1978), cele două "Secrete..." - al "...lui Bacchus" (1984) şi al "...lui Nemesis" (1985) din seria comediilor satirice ale lui Geo Saizescu, precum şi al treilea "Secret..." (al "...armei secrete" - 1988), curajoasa parabolă anticomunistă a lui Alexandru Tatos deghizată în basm. Talentul său pe cât de vulcanic, pe-atât de subtil, l-a făcut să salveze de la căderea în derizoriu chiar şi roluri extrem de discutabile, ca acelea din aberaţiile abulice "Această lehamite" (1994) şi "Ambasadori, căutăm patrie" (2003), ale fostului Mircea Daneliuc, sau eşecuri mai modeste ca ale lui Şerban Marinescu: "Magnatul" (2004) şi "Ticăloşii" (2007), în care a construit caricatura incredibil de... credibilă a unui arhetip de premier declasat al României. Nu poate fi trecut cu vederea nici odiosul Titel din sinistrul "Poker" (2010, Sergiu Nicolaescu), care împreună cu Val Teodosiu şi Duţu Găitan întregea troica de talente ce constituiau unicul merit al peliculei. Anul 2009 a marcat şi debutul lui Horaţiu în regia de film, cu "Nunta mută" - film extrem de controversat, deşi personal înclin cu convingere spre partea aprecierilor pozitive, răspunzându-le celor mai înverşunaţi critici că viziunea teatrală a concepţiei regisorale era consistentă şi pe deplin justificată, lipsindu-i doar câteva detalii şi nuanţe de maximă subtilitate pentru a o legitima pe deplin în context cinematografic. Dincolo de aceste hiatusuri, filmul impresionează prin fiorul liric-amar pe care-l degajă încă de la primul cadru, prin accentele tragice care-l dublează ritmic pe tot parcursul, prin valenţele plastice de o frumuseţe iconoclastă şi şocantă ale imaginii, şi mai ales prin galeria de bijuterii interpretative datorată distribuţiei reunite de Horaţiu dintre cei mai iluştri colegi ai săi de pe scenă şi ecran, plus câteva descoperiri remarcabile din generaţia tinerilor actori de azi.

Esenţial, însă, este nu atât elementul cantitativ, cât factorul artistic cu totul unic care-l defineşte pe Horaţiu Mălăele. Avem de-a face cu unul dintre acei actori de maximă disponibilitate, care nu numai că-şi păstrează doza de adevăr chiar şi în cele mai fabricate roluri, dar o şi îmbogăţesc mereu prin nuanţe cum nu se poate mai insolite. De regulă, indiferent cum ar fi fost scris, nici unul dintre personajele lui nu poate rămâne schematic - Horaţiu fiind genul de actor care, prin excelenţă, compune (şi compune întotdeauna complex!).

Astfel, din inteligenţa şi simţirea lui cretoare pot ieşi oricând ticăloşi candizi, papagali eroici, intelectuali depravaţi, ţărani cretoinoid-înţelepţi, bufoni trişti, tirani delicaţi sau muribunzi nemuritori. Poate că acesta este paradoxul esenţial dintre Horaţiu şi Mălăele.