Cronică 3 zile de coşmar

Au, n-au treabă, ei fac remake după remake (şi nu de azi, de ieri - deşi-n ultimii ani i-a apucat rău de tot). Încă de când a ajuns Polanski la Hollywood, i-au şi propus să refacă acolo, a l'Américănesque, "Cuţitul în apă" - la care omul s-a uitat pătrat la ei, replicând: "Păi de ce? Nu l-am făcut deja?" Mai nou, însă, marota asta şi-a ieşit destul de rău din ţâţâni. Uneori, rezultatele sunt notabile, ca la "Funny Games" al lui Hanneke (sau, pe vremuri, la "The Magnificent Seven", de John Sturges, şi "The Outrage", de Martin Ritt); alteori, ies nişte clone de neînţeles ("Psycho", de Gus Van Sant); de cele mai multe ori, însă, îţi vine să-ţi iei câmpii (ca la The Day the Earth Stood Still, de Scott Derrickson - ca să nu mai vorbesc de sacrilegiul Nine, al lui Rob Marshall). Altfel spus: remake să fie, dac-o cer interesele partidului - da' măcar să aibă un rost.

Spre deosebire de cazurile de mai sus, n-am văzut originalul Pour elle (Fred Cavayé, 2008), notat cu un decent 7,1 pe IMDb (rating care, nefiind un film american cu cohorte de fani, devine demn de-o oarecare încredere), aşa că, măcar acum, mă voi mulţumi să discut strict la obiect noua sa variantă, The Next Three Days (tradus la noi cu "3 zile de coşmar" - titlu la fel de adecvat/inadecvat: de ce i-or fi zis autorii americani "...Next...", când e vorba de ultimele trei zile dinaintea evadării, numai ei ştiu; cât despre titlul românesc, atât acţiunea, cât şi sensul regăsit în titlu al filmului, acoperă trei ani; un traducător şugubăţ şi cu studii de scenaristică i-ar fi putut spune: "Cele trei zile ale actului trei").

Că tot veni vorba de scenaristică, să-ncepem cu-nceputul: scriptul lui Paul Haggis preia onest povestea scrisă iniţial de Fred Cavayé şi Guillaume Lemans, iar la nivel structural nu prea avem ce să-i reproşăm: e o construcţie corectă, păcătuind doar printr-o serie de forţări cam mari ale credibilităţii - în special la motivaţia iniţială a întregii situaţii, care deşi în principiu e destul de verosimilă, îşi pierde imediat veridicitatea prin excesul de potriveli la nivel de detaliu, făcute numai ca să iasă ecuaţia. În plus, modul cum se explică totul în final e pe cât de forţat şi fals, pe atât de disjunct dramaturgic. Da, era necesar ca lucrurile să se lămurească, şi pe tot parcursul filmului, dar mai cu seamă în timpul aglomerării de acţiune din ultima treime, m-am temut că vor rămâne în aer sub acest aspect. Însă, a face ca (după ce totul s-a rezolvat) să-i pice hodoronc-tronc fisa (aici, nasturele) unui personaj care până atunci n-a făcut decât să se menţină într-un paralelism precar şi aproape pasiv, fără ca în jurul lui să se constituie măcar un subplot suficient pentru a amorsa deznodământul, e o formulă extrem de riscantă... Oricine ştie că un final cu adevărat consistent are întotdeauna o componentă de ironie: "binele învinge, dar nu fără un preţ!" sau: "răul învinge adesea, dar numai temporar". Aşa, deznodământul rămâne demonstrativ şi didactic, la modul: uite că binele învinge întotdeauna, ba încă pe toate planurile. Altfel, însă, la nivel strict epic, povestea e legată destul de coerent şi comportă datele necesare pentru a susţine un suspense veritabil.

În continuare, regia, semnată de acelaşi Paul Haggis (e clar că i-a plăcut la nebunie originalul francez, dacă şi le-a asumat pe amândouă - plus producţia), e la fel de împărţită. Partea bună e că omul "simte" narativ, are fiorul povestirii şi ar putea, în principiu, să te ţină în priză tot timpul. Partea proastă, din păcate, şi cu efecte asupra părţii bune, e că dincolo de ritmul alert şi cârligele bine plasate, Haggis se relevă un narator cam confuz pe alocuri. Multe dintre secvenţele de pe parcurs rămân neclare - de pildă, cea cu cheia ruptă-n broască. E foarte adevărat că, într-un asemenea tip de thriller, se obişuieşte (ba chiar se impune) crearea misterului prin devoalări parţiale - dar, aşa cum nu voi obosi niciodată să repet, "misterios", "amiguu", "incitant" nu e totuna cu neclar. În cazul unei formule ca aceea adoptată de Haggis, secvenţele respective ar fi trebuit să fie gestionate mult mai precis, pentru a angaja interesul spectatorului fără rezultatul parazitar al frustrării provenite din neputinţa de a înţelege ce se întâmplă.O ezitare similară, cu consecinţe împărţite, se remarcă în cazul punctului culminant - secvenţa crucială de pe şosea, care pune protagoniştii în faţa alegerii finale cu privire la copil. Angrenarea ei dramaturgică e fisurată pe alocuri, iar momentul-cheie cade într-un sentimentalism atât de melodramatic, încât rupe complet contextul, şubrezind în mare parte tot actul trei. Noroc cu recuperarea parţială care urmează, în secvenţa de la aeroport - oferind dintr-un foc şi twistul final atât de necesar, şi motivarea abilă a ceea ce păruse până atunci o greşeală copilărească a eroului. Stilistic, Paul Haggis evoluează cam pe aceleaşi coordonate - între iscusinţă şi stângăcie, creativitate şi clişee. Poate că cel mai elocvente în acest sens sunt secvenţele de urmărire per pedes, a căror eficienţă tensională se revendică în primul rând tocmai de la recursul la nişte formule de decupaj vechi şi îndelung verificate (mai ales modul de a compune montajele paralele între urmăriţi şi urmăritori, pe tot felul de culoare despre care nu mai ai nici o şansă de a pricepe dacă-s convergente sau divergente, paralele sau perpendiculare, vecine sau depărtate, sau prin plasarea la pont a coincidenţelor - ba-n favoarea fugarilor, ba într-a gonacilor).

 În rest, Haggis apasă insistent pe pedalele sentimentaloide - inclusiv în secvenţa declanşatoare din actul întâi: acea inutilă intervenţie în forţă a poliţiei, vizibil abuzivă, cu traumatizarea copilului, care ar fi putut plasa filmul pe pista mult mai generoasă şi semnificativă a unei critici virulente la adresa sistemului; n-o face, preferând soluţia călie a erorii judiciare întâmplătoare, fără nici un vinovat.

Russell Crowe e cel pe care-l ştim, cu obişnuitele sale pendulări între vulnerabilitate şi forţă, iar Elizabeth Banks se achită normal de rolul soţiei încarcerate pe nedrept, deşi nu fără anumite glisări spre patetism. Se mai zăreşte Brian Dennehy în rolul tatălui, marcat de tăceri expresive - şi semnificative: una dintre cele mai reuşite secvenţe este cea a despărţirii, cu un substrat de afecţiune bărbătească atent dozată şi un mic acroş pentru una dintre întorsăturile finale. De altfel, tocmai aceste mici accente de umanitate i-ar putea induce în eroare pe unii mai neavizaţi, în direcţia unui eventual "thriller de conţinut". Nici vorbă de aşa ceva: e doar un thriller onest, cu plusurile şi minusurile lui.