Regii şi reginele României pe ecran

Pentru cei care au apucat regimul de tristă amintire, nu e o noutate că în primii patruzeci de ani ai cinematografiei româneşti en titre monarhii dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, ulterior Casa Regală a României, constituiau un subiect tabu.

Maiestatea Sa Mihai I, cel mai apropiat istoriceşte, asociat în mod decisiv şi cu actul de la 23 august şi, desigur, singurul încă în viaţă, era aproape exclus din majoritatea contextelor publice, culturale şi artistice, orice referiri la persoana Sa putându-se face doar vag şi cu conotaţii denigratoare.

Carol al II-lea, date fiind posibilităţile de abordare caricaturală, s-a "bucurat" de o relativă mărinimie filmică, pe când Regele Ferdinand şi Regina Maria, datorită rolului lor decisiv în realizarea Marii Uniri de la 1918, nici măcar nu "iezistau". În mod surprinzător, altfel au stat lucrurile cu Carol I - după cum vom vedea în cele ce urmează.

Iniţial, Regele Carol apăruse pe ecran încă din 1912, în celebrul "Independenţa României", de Grigore Brezeanu şi Leon Popescu - primul film românesc de ficţiune omologat ca atare, şi una dintre primele superproducţii istorice ale lumii - remarcabil de ambiţios şi bine realizat în acele condiţii ale pionieratului cinematografic universal. Desigur, acestea presupuneau şi anumite limite, începând cu concepţia sa vizuală doar aproximativ filmică, ce consta numai din planuri generale şi întregi, ca nişte scene de teatru montate în decor natural şi filmate ca atare, cu camera fixă. Astfel, nu se poate vorbi de o autentică prestaţie actoricească, deşi Regele era interpretat de către celebrul Aristide Demetriade, în compania multor alţi actori de la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În continuare, filmul românesc interbelic a ocolit, din câte se ştie, personajele regale, astfel încât următoarele lor apariţii pe ecran s-au înregistrat abia peste şase decenii şi mai bine. În 1977, cu ocazia centenarului Independenţei, au fost turnate două noi superproducţii istorice cu acelaşui subiect - serialul TV de şase episoade "Războiul Independenţei", în regia lui Gheorghe Vitanidis, Doru Năstase şi Sergiu Nicolaescu, şi lungmetrajul "Pentru patrie", realizat în paralel de acelaşi Sergiu Nicolaescu. În ambele filme, Sergiu a reuşit să obţină aprobarea aducerii Principelui Carol pe ecran, în propria sa interpretare - de o corectitudine mediocră proprie aptitudinilor sale actoriceşti atât de convenţionale, dar constituind un eveniment cultural cel puţin prin prisma faptului că, pentru marea majoritate a spectatorilor români, apariţia monarhului era o premieră absolută.

După alţi treizeci de ani, personajul Carol I a fost abordat din nou de către Nae Caranfil, în cunoscutul său "Restul e tăcere" (2008), un making-of romanţat al clasicului "Independenţa României" din 1912. Nae însă a optat, din nefericire, pentru o viziune ironică extrem de îndepărtată de adevărul istoric, pe care şi-a asumat-o în deplină cunoştinţă de cauză - când i-am cerut socoteală, la premieră, a invocat supremaţia dreptului auctorial, amintind şi de exemplul portretizării Împăratului Josef al II-lea de către Jeffrey Jones, în celebrul "Amadeus" de Milos Forman (1984). Recunoscând validitatea a unui asemenea suveran de ordin generic în contextul estetic al filmului, trebuie totuşi să subliniem că moşneguţul agitat-incompetent întruchipat de Alexandru Hasnaş avea totuşi prea puţine în comun cu Carol I, fie şi ajuns la apusul vieţii.

În sfârşit, ultima reprezentare la zi a primului nostru Rege îi aparţine tot lui Sergiu Nicolaescu, care nu s-a lăsat până nu s-a înfipt încă o dată în tunica lui Carol, ţinând morţiş să însăileze docudrama "Carol I - Un destin pentru România" (2009). Dat fiind că resursele profesionale ale autorului erau de mult complet epuizate, atât în planul regiei cât şi în cel voit actoricesc, pelicula nu s-a impus decât printr-un nivel de diletantism rar întâlnit, compromiţând involuntar şi insuportabil şansa unui portret obiectiv al Regelui în ultimul său an de viaţă. Aplecarea acestei producţii exclusiv spre universul Casei Regale a făcut ca, alături de Carol să mai apară, cum era şi firesc, Regina Elisabeta, alias Carmen Sylva, în interpretarea Marinei Procopie, precum şi viitorii Regi Ferdinand (Geo Dobre) şi Maria (Andreea Măcelaru-şofron). Distribuţia s-a construit marşându-se în primul rând pe asemănările fizice şi, din cauza aceluiaşi neprofesionalism regisoral menţionat mai sus, nici aceste trei portrete nu s-au distins prin nici un fel de virtuţi artistice deosebite - dimpotrivă, glisând pe alocuri chiar în ridicol, ca în ultimul prim-plan al Regiei Maria holbându-se zâmbitoare spre spectatori când află că, urmare a decesului lui Carol, a devenit Regina României. La drept vorbind, fiascoul nu era o premieră absolută - căci, cu zece ani în urmă, tot Sergiu Nicolaescu (se putea altfel?) a comis "Triunghiul Morţii" (1999), un fel de reconstituire obosită a luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Regele Ferdinand şi Regina Maria şi-au citit conştiincioşi rolurile şi aici, sub chipul actorilor Eusebiu Ştefănescu şi Maia Morgenstern, pierduţi pe fundalul unor bătălii lungite şi trenante, ca şi prin peisajul acelor ani de restrişte când filmul românesc agoniza între generaţii.

Din păcate, Reginei Maria i s-a mai dedicat şi un documentar extrem de îndoielnic, "Regina Maria a României" (Marian Baciu, 2010), în cadrul tetralogiei "Coroana României - Regii", producţie a studioului Sahia Film. Searbăd, liniar şi foarte neglijent realizat, filmul are unicul merit de a aduce în faţa publicului o serie de fotografii şi imagini filmate ale Reginei, în mare parte necunoscute până acum publicului larg. În ceea ce-l priveşte pe Carol al II-lea, cum spuneam, reputaţia sa (doar parţial meritată) de oaie neagră a Coroanei i-a prilejuit două apariţii episodice în anii '70-80, ambele cu ajutorul talentatului actor Gheorghe Şimonca, beneficiar şi al unei asemănări fizionomice remarcabile cu suveranul. În "Actorul şi sălbaticii" (Manole Marcus 1975), un film pe cât de reuşit la nivel artistic, pe atât de condamnabil sub aspectul mistificării istorice neruşinate, Regele apare în două secvenţe de început, paginând succind tensiunile notoriei sale relaţii cu legionarii care avea să degenereze în prigoana discreţionară de mai târziu. Încă de pe atunci, se avea în vedere un posibil "Savantul şi sălbaticii", despre tragicul sfârşit al marelui istoric Nicolae Iorga - proiect materializat în 1988, de către Constantin Vaeni. Intitulat pe parcurs "Profesorul" şi "Cinci minute înainte de miezul nopţii", filmul finalizat ca "Drumeţ în calea lupilor" a repetat aceeaşi viziune portretistică, dar într-o cheie oarecum mai sobră de astă-dată: secvenţa unei audienţe a savantului la Rege, în toamna anului 1940.

Finalmente, pe lângă documentarul din 2006 al Cristinei Ţopescu "Regele Mihai - Nimic fără Dumnezeu" (despre care autoarea mărturiseşte: "Mi-am zis să fac acest film cu sufletul... N-am izbutit însă nici eu să nu-i trezesc amintiri dureroase Majestăţii Sale. Un destin tragic nu poate fi evocat fără să provoci tristeţe, fie ea cât de demnă, aşa cum nu ţi-a mai fost dat să vezi."), ultimul nostru rege până la ora actuală, Mihai I, a avut o singură apariţie cinematografică, nu lipsită de semnificaţie, în "Oglinda - Începutul adevărului" (1993), realizat de (ghiciţi cine...?) Sergiu Nicolaescu - un fel de reconstituire parţial fidelă, parţial tendenţioasă, a momentului 23 august 1944 şi a perioadei ulterioare, până în 1948 (relevantă mai mult sub aspectul anumitor detalii istorice, căci în plan artistic istovirea autorului se făcea deja puternic simţită). Într-adevăr, filmul este doar un început al adevărului, de vreme ce în acea perioadă puterile care este îl aveau pe Maiestatea Sa ca sarea-n ochi, aşa că Sergiu şi-a făcut datoria şi a mişculat puţin realitatea, idealizându-l pe Mareşalul Ion Antonescu (altminteri, o personalitate admirabilă a istoriei noastre - şi care, în plus, la vremea respectivă nu mai deranja prea mult pe nimeni important), în detrimentul unui Rege înfăţişat ca imatur, nehotărât şi influenţabil. Totuşi, interpretarea lui Adrian Vîlcu a fost onestă şi sensibilă, bucurându-se şi de parteneriatul cu rafinata actriţă Olga Bucătaru, în rolul Reginei Mame Elena - mai ales în sfâşitoarea secvenţă a detronării, care măcar a restituit o parte din adevărul istoric atât de necesar.

Am fi însă nedrepţi dacă am plasa sub semnul unei ipotetice "fatalităţi" faptul că, în linii mari, portretele cinematografice ale Regilor României au constituit o galerie atât de predominant înscrisă între derizoriu şi mediocritate. Subiectul este prin însăşi natura sa unul dintre cele mai dificile, şi de-a lungul anilor a suferit atât de pe urma vitregiilor cenzurii comuniste, cât şi, ulterior, de efectele unor conjuncturi ce favorizau mai mult factorul autorităţii şi relaţiilor personale, cu puternice tuşe politice, în detrimentul unor abordări atât imparţiale istoric, cât şi implicate artistic.