De la Ana la Aristizza - Ioana Bulcă

Dacă pentru cinefilii români de formaţiune "clasică" Ioana Bulcă s-a impus încă de la rolul ei de debut, naiv-damnata Ana din celebrul "Moara cu noroc" al lui Victor Iliu (1955), generaţiile relativ mai tinere (actualmente, la rândul lor în curs de "clasicizare") au descoperit-o o dată cu dramatica partitură a Doamnei Stanca din "Mihai Viteazul" (Sergiu Nicolaescu, 1971).

Ea însăşi a deschis ochii asupra lumii în 7 ianuarie, 1933, în inima Olteniei, la Craiova - şi, după ce a urmat actoria la I.A.T.C. "Ion Luca
Caragiale", Bucureşti, a beneficiat de şansa unei lansări cu adevărat memorabile, impunând un portret conturat în tuşe fine şi alunecoase sub mâna sigură a legendarului Iliu, peste matricea personajului conceput de Ion Slavici - întregind fatidicul triunghi compus împreună cu Ghiţă (un Constantin Codrescu subtil şi complex, aflat tot la început de drum) şi Lică Sămădău (impetuosul Geo Barton, deja un nume de prestigiu al teatrului românesc, la rândul lui făcând primii paşi prin faţa camerelor de filmat).

Succesul acestei prime apariţii a propulsat-o din start pe traiectoria genului de actriţă "căutată", dar rolurile din următorii cincisprezece ani n-au făcut decât să înşire titluri pe axa unei cariere încă incipiente: Portretul unui necunoscut (Andrei Călăraşu şi Gheorghe Turcu, 1960 - reîntâlnire cu Geo Barton), Partea ta de vină (Mircea Mureşan, 1963 - din nou cu Geo Barton şi Constantin Codrescu), Mofturi 1900 (Jean Georgescu, 1965 - tot cu Geo Barton), Zodia Fecioarei (Manole Marcus, 1966), Fantomele se grăbesc (Cristu Polucsis, 1966), Răutăciosul adolescent (Ghorghe Vitanidis, 1968).

Încă din această perioadă de tinereţe artistică, actriţa s-a impus ca o
frumuseţe frapantă, concentrată în jurul ochilor mari şi alungiţi, de o stranietate electrică - speculată în cheie tragică de Sergiu Nicolaescu, care în "Mihai Viteazul" a folosit-o pentru a da chip unei Doamne Stanca dominate nefast de capriciile destinului, ca soţie a viforosului principe levantin ce ţinea în şah toate cele trei imperii ale regiunii (cu unele inevitabile speculaţii romanţate, cum ar fi mitul istoric al morţii Prinţului Nicolae la Mirăslău - care, însă, i-a prilejuit interpretei o interesantă compoziţie de forţă, în secvenţa despărţirii de Mihai, punându-i în valoare temperamentul şi aplombul de factură conservatoare, ce aminteau de stilul impus în jurul anilor 1900 de către Aristizza Romanescu - o actriţă de care destinul o va reapropia în chip surprinzător, spre sfârşitul carierei).

Anul următor, 1972, a fost cel mai bogat din cariera ajunsă la maturitate a Ioanei Bulcă, marcat de trei roluri puternice: isteric-depravata preoteasă din Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (din nou Sergiu Nicolaescu), ironic-enigmatica Blondă din Astă seară dansăm în familie (Geo Saizescu), şi sensibila creaţie din Ciprian Porumbescu (Gheorghe Vitanidis). În aceeaşi perioadă s-a schiţat şi scurta dar fermecătoarea prezenţă pe ecrane a fiului ei, Francesco Alessandro Bulcă (actualmente medic la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti), în Serata (Malvina Urşianu, 1971) şi Astă seară dansăm în familie.

În mod surprinzător, din acest moment de apogeu, frecvenţa apariţiilor sale pe afişe a intrat în declin. După rolul Prinţesei Cassandra din Cantemir (Gheorghe Vitanidis, 1973), Ioana Bulcă s-a dedicat cu precădere teatrului, pe scena Naţionalului Bucureştean (unul dintre cele mai spectaculoase roluri ale ei fiind temperamentala Nicole Martois - Niculina Mărtoiu - din conformistul Un fluture pe lampă, de Paul Everac, în regia lui Horea Popescu.

Abia şapte ani mai târziu, în 1980, acelaşi Gh. Vitanidis o distribuie din nou, de astă dată în festivistul "Burebista", încredinţându-i scurta apariţie de papier-mâché a bizarei Magna Mater. O revenire destul de sclipitoare, dar nesemnificativă ca întindere, sub bagheta lui Geo Saizescu, în rolul Mariei Dumitrescu din Şantaj" (1981), însoţită în acelaşi an de personajul din Întoarcere la dragostea dintâi (Mircea Mureşan), par să anunţe eventuala relansare - dar, din păcate, după ultimele două roluri (Lovind o pasăre de pradă" şi "Bunicul şi o biată cinste", ambele realizate de Iosif Demian în 1984), se aşterne, pentru aproape un sfert de veac, tăcerea.

Şi totuşi, restul nu e tocmai tăcere - decât până la... "Restul e tăcere" (2007), când Nae Caranfil o redescoperă pe actriţa de mult uitată, în fascinanta Aristizza (Romanescu, evident - deşi discreţia impusă de convenţia romanţării i-a exclus numele de familie din film) - un emploi aproape perfect: la fel cum legendara stea din secolul al XIX-lea alege să-şi pertracteze nemurirea ca "umbră mişcătoare" pe pelicula primului film românesc "adevărat", şi vulcanica frumuseţe a anilor '60-70 îşi redezvăluie resursele încă vii, îmbinând misterul şi sarcasmul, fineţea şi grandilocvenţa, într-una dintre cele mai percutante secvenţe - atât ale producţiei lui Nae Caranfil, cât şi, să recunoaştem, ale filmului românesc de la început de mileniu.