Nu numai în plan artistic, dar şi ca persoană, Tora Vasilescu este acea combinaţie rară de sensibilitate şi vigoare destinată ascensiunii continue - şi, după ce aceasta a atins nivelul karmic hărăzit, stabilităţii. Genul delicateţei invulnerabile - sau, altfel spus, al vulnerabilităţii învingătoare - care ştie să supravieţuiască oricăror lovituri, fortificată, întărită, mereu mai puternică.
A făcut cunoştinţă cu scena la vârsta de cinci ani, când bunica ei a dus-o la o şcoală din Tulcea, oraşul unde se născuse - în 22 martie, 1951 - să recite o poezie. Era crescută mai mult de bunici, mama ei fiind nevoită să lucreze la oraş, ca s-o poată întreţine. "Îmi vine să lăcrimez când îmi aduc aminte de o secvenţă - un copil care plângea la colţul casei. Şi atunci mi se pare că am avut o copilărie tristă, dar locul acela aproape uitat de lume, lângă lacul Razal, este reperul meu de puritate", relatează Tora. Erau primele traume care, nereuşind s-o ucidă (nici măcar sufleteşte) au făcut-o puternică - aşa cum spune Nietzsche.
O altă lovitură cu efect similar a suferit-o în anul întâi de facultate, când în urma unei legături sentimentale de tinereţe a fost nevoită să treacă prin cumplita experienţă a unui avort (ilegal, desigur, căci era anul 1973), provocat de o moaşă, noaptea, fără anestezie - incident despre care povesteşte: "fredonam ca să nu mă audă nimeni ţipând, melodia mea şi a fostului meu iubit. A doua zi, la cinci, în tren şi cu hemoragie, m-am gândit că l-am avut pe Dumnezeu lângă mine."
Din fericire, anii de studenţie s-au desfăşurat sub stele faste, având-o ca mentor pe celebra Eugenia Popovici, o mare actriţă şi profesoară - care, nefiind tocmai o persoană de cultură, obişnuia să le dea studenţiilor explicaţiile pedagogice folosind mai mult figuri de stil din domeniul culinar...! Încă dinaintea absolvirii (1976), a avut marea şansă a debutului cu rolul principal al Mariei, din "Cursa" (1975) lui Mircea Daneliuc, care cu acel prilej i-a devenit şi soţ. Formând un trio cu greutate alături de Mircea Albulescu şi Constantin Diplan, Tora a susţinut tot filmul cu personajul său pe cât de simplu, pe atât de complex, îmbinând sensibilitatea subtilă şi frivolitatea discretă, până la deznodământul care-i relevă puterea de a supravieţui, călită de pe urma umilinţei îndurate - şi, de aici, rolurile s-au ţinut lanţ...
A fost veselă şi ingenuă în "Gloria nu cântă" (1977, Alexandru Bocăneţ), debusolată dar devotată în "Avaria" (1978, ŞŞtefan Traian Roman), blazată şi dură în "Cine mă strigă" (1979, Letiţia Popa), lucidă şi intransigentă în "Casa dintre câmpuri" (1979, Alexandru Tatos) - până la următorul rol de mare răsunet, girat tot de soţul ei din acea perioadă...
Ani Covete, din "Proba de microfon" (1980, Mircea Daneliuc), rămâne unul dintre personajele antologice ale filmului românesc din toate timpurile. Pornind de la incorijibila blatistă din trenuri, Tora dezvăluie pas cu pas meandrele unei personalităţi instabile şi impulsive, pendulând printre senzualitate şi show-off, spirit profitor şi moralitate de fond, pentru a sfârşi ca nevastă gravidă şi resemnată a fostului "Delfinache" devenit şi el un muncitor oarecare la fabrica de becuri din Fieni - acea aplatizare definitivă pe care o sugerează figura de stil a lui Daneliuc cu liniile ecranului TV suprapuse peste cadrul final.
A fost excelentă (deşi nu m-a surprins cu nimic) şi ca Didina Mazu, din controversatul "De ce trag clopotele, Mitică" (1981, Lucian Pintilie) - fără să ajungă în faţa publicului, cum bine se ştie, până după Revoluţie, când filmul s-a putut difuza, în sfârşit - dar în acelaşi an, Mircea Daneliuc i-a mai oferit o şansă pe deplin fructificată, în îndrăzneaţa parabolă anti-ceauşistă "Croaziera", cu rolul unei gâsculiţe băgăreţe şi inocent-vulgare (inegalabil momentul când colegul de croazieră care "nu prea are toţi rinichii", jucat de însuşi Daneliuc, o pipăie seara pe coclauri, iar ea se văicăreşte: "Tu n-o să mă mai respeeeecţi!").
Tot Daneliuc a distribuit-o imediat după aceea în următorul lui film, "Glissando" - unde construia acea relaţie incendiară cu Ştefan Iordache. De-aici a pornit altă perioadă grea în viaţa Torei: era angajată la Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" şi, dat fiind binecunoscutul scandal iscat în jurul filmului, conducerea teatrului a început s-o persecute, respingându-i distribuirea şi chiar înlocuind-o în unele spectacole. Povesteam zilele trecute, în articolul dedicat lui Bujor Nedelcovici, despre acele câteva interviuri care au constituit debutul meu publicistic, în Almanahul Literar. Cel cu Tora n-a putut fi publicat - era mult prea dur, ea nefiind niciodată o conformistă sau o laşă. Mi-a vorbit pe larg despre mizeriile pe care i le făcea "haita lui Besoiu" (pe-atunci, director la Bulandra) - dar şi despre multe alte aspecte semnificative ale vieţii şi carierei sale (inclusiv faptul că, pentru ea, actoria înseamnă în primul şi-n primul rând Stanislavski). Cu acel prilej, am cunoscut-o pe femeia rezistentă şi neînduplecată care niciodată n-avea să se dezmintă - fără să ştiu că tocmai începuse o probă de viaţă şi mai dureroasă: despărţirea de soţul ei.
Tora Vasilescu şi Mircea Daneliuc erau două personalităţi puternice, două "pietre tari" - sau, conform altei vorbe din popor, "două săbii într-o teacă (niciodată nu se-mpacă)", iar în momentul când căsnicia lor a atins masa critică, lucrurile n-au decurs deloc lin. Între timp, Tora juca în "Pădurea de fagi" (1985, Cristina Nichituş) - unde, culmea, avea o secvenţă în care se certa, pentru patul în care aveau să doarmă, cu nimeni alta decât... Cecilia Bârboră, viitoarea doamnă Daneliuc (deşi acest lucru nu-l ştia nimeni, nici chiar persoanele implicate - cei doi urmând să se cunoască abia peste doi ani). Rănile cauzate de traumaticul divorţ încă erau în curs de cicatrizare când ne-am revăzut, la "Cuibul de viespi" (1986, Horea Popescu), unde o juca pe Colette Duduleanu (cuplu cu Marin Moraru): slăbise ca un "copil auschwitzian" (conform propriei ironii amare), şi era cu nervii în pioneze; ca asistent de regie, eu aveam mult de-a face cu actorii şi, la început, m-am temut că voi întâmpina probleme cu ea - dar imediat i-am descoperit nu numai profesionalismul fără greş (în pofida tuturor problemelor personale, lucra ireproşabil), ci şi inepuizabilele resurse de prietenie. Ne împrumutam la schimb cărţi şi conversam ore întregi despre ezoterism - reuşise să învingă şi noua şi greaua încercare prin credinţa că tocmai îşi încheiase un episod karmic. Mi-a mai mărturisit şi convingerea ei că era reîncarnarea Teodorei, Împărăteasa Bizanţului. Tot atunci, i-am arătat şi dactilograma vechiului interviu. După ce a citit-o (fumând nervoasă o ţigară), mi-a mărturisit că era mai bine să nu se publicase: depăşise acea perioadă, cu multe dintre afirmaţiile de atunci.
După alte şi alte roluri, a jucat-o pe Mirandolina, din "Şobolanii roşii" (1991, Florin Codre), primul film românesc privat. Era din nou un rol complex, de forţă şi profunde resurse dramatice, acoperind toată gama de la onestitatea impecabilă până la prostituarea dictată de nevoile supravieţuirii, de la amărăciunea strivitoare până la explozia disperată de la apogeul petrecerii tovărăşeşti. Premiera filmului mi-a dezvăluit şi o altă faţă a ei, foarte interesantă şi semnificativă, privind relaţia dintre dezinhibiţia actoricească şi decenţa umană. Distribuitorii puseseră în vitrina de la Scala, printre fotografiile de reclamă, şi o imagine a ei cu bustul gol, din film. Tora a cerut să fie scoasă imediat, explicând că în contextul filmului o asemenea apariţie semi-nud avea motivaţiile şi valenţele ei estetice, imposibil de regăsit într-o afişare separată pe stradă, care astfel nu făcea decât să cadă în exhibiţionismul cel mai vulgar. Datorită prezenţei ei de spirit, nu s-a ajuns la o asemenea impresie, iar creaţia i-a fost distinsă cu premiul pentru UCIN Cel mai bun rol secundar feminin - îmbogăţind astfel palmaresul din care mai făceau parte încă trei premii pentru interpretare, precum şi "Placheta de aur" pentru rolul din "Imposibila iubire" (1983, Constantin Vaeni - după "Intrusul" de Marin Preda), decernată la festivalul "Laceno D'Oro" de la Avellino.
Tocmai atinsese, prin generaţia de actori din care făcea parte, deplina maturitate artistică - şi, din nefericire, acest lucru a făcut-o să se confrunte cu perioada tulbure şi incertă a primului deceniu de film românesc din actualul mileniu tocmai când era capabilă să dea cel mai mult. Ar merita menţionat, deşi este de întindere redusă, personajul mamei din "Legături bolnăvicioase" (2006, Tudor Giurgiu), în special prin acea secvenţă densă şi dramatică a "mesei în familie", alături de Vali Popescu, Tudor Chirilă, Maria Popistaşu şi Ioana Barbu. În rest, actriţa e nevoită să supravieţuiască din roluri de rutină prin producţii comerciale - cineaştii aflaţi pe val părând să fi uitat potenţialul profesional şi artistic pe care şi l-a dovedit cu prisosinţă în perioada de tinereţe. Dar, aşa cum ne-a obişnuit dintotdeauna, nici această situaţie n-o îngenunchează. Găseşte în dragostea de plante şi de animale (pe care le creşte în casa ei ecologică de la Buftea, unde are şi trei lupi alsacieni), ca şi în propriul ei univers intelectual şi sufletesc, aceleaşi resurse inepuizabile de energie şi optimism.
Părerea ta
Spune-ţi părerea