Dumnezeu ne binecuvântează, mai des sau mai rar, după cum merităm, cu modele: oameni în care se întâlnesc bunătatea şi forţa, integritatea şi modestia, şi alte virtuţi esenţiale. Aşa a fost şi Ştefan Radof.
Ioan Radov (sau Radof) se născuse în comuna basarabeană Cot-Chitai din plasa Ismail, judeţul Cetatea Albă, iar Maria Nicolae, viitoarea lui soţie, în Butimanu, plasa Răcari, Ilfov. La 1 decembrie, 1934, li s-a născut fiul: Ştefan Radof. Până la cincisprezece ani, Ştefan a avut o copilărie fericită: elev la Şcoala Parohială "Sfântul Iosif", apoi la Colegiul Naţional "Sfântul Sava". În 1948, însă, a început să cunoască dureros cruzimea unui destin menit să parcurgă calvarul comunist: tatăl lui, mic negustor la Bucureşti, a fost silit să-şi radieze firma, ceea ce nu l-a salvat de arestare, în 1952: ridicat de pe stradă de Securitate, a fost condamnat la doi ani de muncă silnică, în lagărul la Canal. În aceeaşi perioadă, mama lui, secretară steno-dactilografă la Ministerul de Război, şi-a pierdut slujba, fiind nevoită să supravieţuiască şi să-şi crească fiul lucrând în posturi derizorii şi nesigure. Următoarea lovitură a constat chiar în arestarea lui Ştefan, la 3 martie 1953, urmată de o condamnare la cinci ani de muncă silnică, pentru "uneltire împotriva orânduirii de stat" - lovitură soldată cu albirea prematură a părului, care avea să devină o marcă a cunoscutului actor de mai târziu. În urma acestor traume succesive, Maria Radof s-a îmbolnăvit grav, rămânând definitiv cu o stare de sănătate precară care s-a soldat cu decesul prematur, la numai cincizeci şi opt de ani, în 1974. Între timp, însă, Domnul Şi-a întors din nou faţa spre năpăstuita familie - căci, în urma Convenţiei de la Geneva din 1955, tinerii deţinuţi politici au fost amnistiaţi, iar recursul înaintat faţă de condamnarea lui Ioan Radof a avut de asemenea câştig de cauză. Totuşi, abuzurile draconice ale regimului n-au încetat cu una, cu două: Ştefan a făcut armata la detaşamentele de muncă ale D.G.S.M., într-un sistem inuman de sever, iar în 1958 a fost exmatriculat, tot din motive "politice", de la Institutul de Teatru, după doar trei săptămâni de cursuri.
Şansa lui s-a numit Radu Beligan, profesorul său în acel scurt răstimp. Împreună cu Costache Antoniu, pe-atunci rectorul institutului (care l-a şi primit în clasa lui), i-a oferit garanţia politică necesară reînmatriculării, doi ani mai târziu. În anul doi de facultate, s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de matematică şi fizică (devotata soţie care i-a rămas alături toată viaţa), iar după 1964, când a absolvit, şi-a început cariera teatrală, la Piatra Neamţ - numai pentru un an, căci imediat, sfătuit de Cornel Todea, s-a transferat prin concurs la Teatrul "C.I. Nottara", pe-atunci condus de Horia Lovinescu, unde avea să rămână definitiv.
Pe scena de la Nottara l-am şi văzut prima oară în carne şi oase (îl ştiam deja din spectacole de televiziune), în rolul Doctorului Chassuble din spumoasa comedie muzicală "Bună seara, domnule Wilde", de Alexandru Bocăneţ, după "The Importance of Being Earnest", de Oscar Wilde - descoperindu-i umorul fin, inteligent, într-un contrapunct armonios cu dezlănţuirile exuberante ale lui Ştefan Iordache, Emil Hossu, Carmen Stănescu şi Migry Avram Nicolau. Între timp, cineaştii începeau şi ei să-l distribuie, începând cu Andrei Blaier, în "Dimineţile unui băiat cuminte" (1967), apoi Radu Gabrea, în "Prea mic pentru un război atât de mare" (1970) şi Cornel Todea, în "Adio, dragă Nela" (1972).
Totuşi, primul rol important în film a survenit abia în 1976, când Gheorghe Turcu i-a oferit un personaj principal şi de substanţă, în "Oaspeţi de seară" (1976) - comandantul unui serviciu de informaţii antifascist care coordona de la distanţă misiunea celor doi protagonişti interpretaţi de Ion Caramitru şi Tricy Abramovici (dintre care unul era spion nazist inflitrat) - rol construit cu discreţie insinuantă şi umanitate atent ponderată. Cu toate acestea, parcursul cinematografic al lui Ştefan Radof a rămas sporadic. Trei ani mai târziu, abia, Doru Năstase l-a distribuit în Gavrilă, din "Vlad Ţepeş", iar Virgil Calotescu i-a atribuit un rol în "Ultima frontieră a morţii". Din fericire, în acelaşi timp, marele actor continua să joace din plin pe scena de la Nottara, unde l-am revăzut în celebrul "Hamlet", de William Shakespeare, în regia lui Dinu Cernescu - un Polonius alunecos, suav-perfid - apoi în "Timon din Atena", tot sub direcţia lui Cernescu, situat de astă dată la antipozi: fidelul om de încredere al lui Timon, de neuitat în dramatica scenă a împrumuturilor refuzate.
Comedia nu-l ocolea nici ea, mai cu seamă în "Micul infern", de Mircea Ştefănescu, regia Mihai Berechet - antologicul Cornel, "doctorul" care toată viaţa oftează după "soţia" Viorica, onest, timid, devotat, resemnat şi înţelept, într-un trio irezistbil cu Lucia Mureşan şi Ion Dichiseanu, dominat de prestaţia vulcanică a Silviei Dumitrescu-Timică.
Prietenia cu Ion Dichiseanu m-a purtat insistent prin cabinele teatrului, dăruindu-mi astfel privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape pe Ştefan Radof; deşi eram un puştan cu caş la gură, mă trata întotdeauna cu o deferenţă desăvârşită şi deloc convenţională - nobleţea înnăscută a adevăratului senior. În acele luni, repeta un rol ce-mi era peste măsură de drag - personajul titular din "Sfîntul Mitică Blajinu", de Aurel Baranga, unul dintre cei mai savuroşi eroi comici ai teatrului românesc.Mă îndrăgostisem de "tovarăşul Mitică" văzându-l sub chipul lui Mihai Mihail, la Galaţi, ştiam că la premieră îl jucase Ştefan Ciubotăraşu, în varianta radiofonică îl ascultasem rostit de Beligan, şi cea mai celebră variantă, graţie televiziunii şi, recent, editării pe DVD, a rămas cea cu Petre Gheorghiu - dar cred că cel mai sensibil, complex, profund şi adevărat Mitică Blajinu rămâne cel de la Nottara. Deşi concepţia regzsorală (Anca Ovanez Doroşenco) era discutabilă, Ştefan Radof, cu datele lui native, cu omenia atât de apropiată de a personajului, la care se adăuga forţa interioară şi, mai ales, stilul umoristic rafinat şi mereu ferit de orice cabotinărie, îi conferea acea vibraţie liric-satirică pe care numai în lectura piesei o găsisem integral. Cu modestia lui caracteristică, a fost realmente surprins când, după premieră, i-am elogiat pe larg creaţia. Pentru el, fusese un rol ca oricare altul - adică, tocmai acea stare de normalitate care se situează la baza marii arte. O altă comunicare la fel de sinceră şi profund umană ne-a fost prilejuită paisprezece ani mai târziu - după ce Şefan Radof, solicitat în continuare destul de rar în filmul românesc, mai jucase în "Cine iubeşte şi lasă" (1982, Gheorghe Turcu), "Pădurea de fagi" (1986, Cristina Nichituş) şi "Balanţa" (1992, Lucian Pintilie).
Finalmente, în ultimul său moment de reală inspiraţie, Sergiu Nicolaescu i-a încredinţat cel mai important şi mai valoros rău al carierei sale cinematografice: Iuliu Maniu, din "Oglinda / Începutul adevărului" (1994). Deşi nu era decât o cvasi-docudrama destul de sterilă în plan estetic, "Oglinda" se distingea printr-o întreagă galerie de reconstituiri reuşite ale unor celebre personalităţi istorice - şi, cu toate că filmul era dominat de figura Mareşalului Ion Antonescu (redat remarcabil de Ion Siminie - accentele melodramatice revendicându-se doar din indicaţiile de regie), cea mai mare reuşită a acestei producţii cinematografice rămâne portretul lui Maniu - lucru cu atât mai semnificativ cu cât, de fapt, între personajul real şi Ştefan Radof nu exista nici o asemănare fizică. Ceea ce a desăvârşit "transferul de personalitate", pe lângă machiajul fidel şi elaborat al Anastasiei Vitanidis, a fost adânca afininate spirituală dintre actor şi rol, rezultând într-un Iuliu Maniu nu numai "adevărat" şi plin de nuanţe, accente subtile şi detalii semnificative, ci şi extrem de convingător ca imagine a patriotismului arhetipal. De astă dată, Ştefan Radof nu a fost numai surprins, ci chiar emoţionat până la lacrimi, când i-am relevat aceste impresii la recepţia ulterioară premierei (bazându-mă şi pe ceea ce ştiam din familie, Maniu fiindu-mi unchi îndepărtat); am identificat limpede, în acea reacţie, nu atât satisfacţia unei mari reuşite artistice, cât mai ales fericirea unui act patriotic împlinit. Căci, dincolo de destinul său artistic, Ştefan Radof a fost întotdeauna un suflet profund devotat acestei ţări.
În 1990 (la câteva luni după ce tatăl lui murise de inimă - având totuşi bucuria de a asista la sfârşitul comunismului, dar şi durerea instaurării eşalonului secund din defunctul regim), a devenit unul dintre membrii fondatori de marcă ai Alianţei Civice - iar în perioada întâlnirii de la "Oglinda" era deja Senator de Ilfov, din partea Partidului Alianţei Civice (mandatul 1992-1996). Deşi ieşea limpede în evidenţă, cu personalitatea sa puternică şi fermitatea atitudinilor (îmi amintesc diverse luări de cuvânt în parlament, inclusiv în apărarea Regelui Mihai, pe care-l denigrau reprezentanţii puterii), cariera sa politică n-a continuat; s-a retras definitiv, în favoarea actoriei şi a celeilalte activităţi de credinţă: scrisul, concretizat în primul rând prin cinci volume de versuri: "Casca de foc", "Iris", "Statui în iarbă", "Şoimul în iarnă", "Efectul de seră" - plus alte apariţii (atât versuri cât şi proze - schiţe, eseuri şi articole), în cărţi şi periodice.
...Iar dintre numeroasele premii şi distincţii primite de-a lungul anilor, ar fi de ajuns să menţionăm doar cea mai înaltă decoraţie: "Steaua României - în grad de Cavaler", decernată în 6 decembrie, 2004. La despărţirea de un asemenea om, cel mai important este să-i păstrăm vie amintirea în inimi nu numai prin valoroasa moştenire de personaje imprimate pe peliculă, bandă magnetică, suport digital şi... în memorie, din spectacolele de teatru care n-au avut şansa de a fi înregistrate, ci şi, mai ales, ca pe o autentică pildă de umanitate.
Oamenii ca Ştefan Radof se nasc, trăiesc şi, în final, se înalţă la cele veşnice, pentru a ne învăţa pe toţi să fim mai buni.
Părerea ta
Spune-ţi părerea