Un cadru din primul sfert de ora al filmului (in statia de metrou, Max vazut din spate, mergand inainte spre trei personaje dubioase) ii marcheaza provenienta de third-person 3D shooter VG - dar in continuare avem surpriza de a constata ca nu e nicidecum un blockbuster nazbatios ca atatea alte adaptari de jocuri video, benzi desenate, sau nici macar, ci o incercare de a reformula povestea mai mult pe axa continutului decat a actiunii, inclusiv pe tema motivului faustic, amintind in primul rand de "Angel Heart" - la care face trimitere motivul ninsorii declarat false, mai ales intr-un alt cadru-marca din segmentul introductiv. Iese un fel de strutocamila doldora de calitati si defecte, in genere compensatorii. Partea proasta sta eminamente in poveste - schematica, previzibila, cu veleitati de originalitate fortata.
Partea buna vine de la regia lui John Moore, surprinzator de precisa si expresiva (in comparatie cu futilele remake-uri dupa "Flight of the Phoenix", 2004, si "The Omen", 2006) pana la limita cand sare calul, cazand in ridicol (mai ales in motivul valkiriilor, ingrozitor de prost facute: niste ciori semi-umanoide jumulite, din fum cartonat, cu beculete-n chip de ochi - si complet inutile: sfarteca o tanti, zvarl un nenea de la etaj, si falfaie-n fundalul protagonistului cand il macina constiinta; da' de rezolvat ceva la nivel dramaturgic, nema).
Totusi, dincolo de toate aceste neimpliniri epice, filmul are stil si atmosfera, si imprima o stare substantiala de thriller sumbru, in care vulnerabilitatile sufletesti transforma eroul invincibil intr-un cvasi-antierou. Mark Wahlberg, in rolul titular, e pietros in sens bun - rece, economic, discret-incruntat, in contrast cu durerile interioare (si totalmente sablonarde) care-l anima, completat armonios de Chris "Ludacris" Bridges, in politistul Jim Bravura (dracu' sa ma ia daca pricep ce-or fi vrut cu numele asta aiuristic, nepotrivit cu personajul nici direct, nici pe dos, nici la trozneala). Beau Bridges e un negativ stereotip, in schimb Amaury Nolasco reuseste sa compuna un accesoriu malefic credibil si destul de original - chiar si fara tatuaje.
Pacat ca Olga Kurylenko e o Natasa pe cat de sexoasa, pe-atat de rizibila - noroc cu Mila Kunis, care mai drege cat de cat coada la ibric, in rolul razbunatoarei surori. Si mai pacat e ca se fasaie diabolismul feminin al lui Kate Burton (dar noroc cu secventa de dupa genericul final, care promite un sequel vartos in juru-i - asa ca nu dati fuga la buda, ca nici nu stiti ce pierdeti!)
