Dramaticul Route Irish, din 9 decembrie la cinema

Paul Laverty, scenarist:

 „Cu toţii cunoaştem ritualul prin care trupul unui soldat mort este repatriat: muzică solemnă, steag naţional, escorte şi saluturi înregistrate în detaliu de mass-media naţională. Cuvinte de consolare curg din partea politicienilor şi a generalilor către rudele îndurerate, unele atât de tinere că au copii nou-născuţi în braţe. Lucrurile nu au stat aşa însă pentru Deely, sora lui Robert, un ex-Paratrooper care a fost ucis într-o ambuscadă în Irak. La înmormântarea lui nu a existat nicio fanfară şi niciun drapel, nu a venit niciun jurnalist şi nu s-a pus nicio întrebare. Moartea lui, din câte ştim, nu a fost menţionată pe nicio listă. Motivul este simplu: Robert nu mai era un Paratrooper, ci un contractant privat. Unii oameni îi numesc soldaţi privaţi, alţii le spun luptători corporatişti sau consultanţi pe probleme de securitate. Irakienii îi numesc mercenari. Afacerea războiului se privatizează treptat şi în mod deliberat în faţa ochilor noştri. Patrick Cockburn, un respectat analist politic în problema Irak-ului, a estimat că, în momentul de vârf al ocupaţiei, existau în jur de 160.000 de contractanţi străini în Irak, dintre care mulţi – probabil aproximativ 50.000 – erau personal de securitate înarmat până în dinţi. Fără ei, desfăşurarea războiului şi a ocupaţiei de după ar fi fost imposibile. Mulţumită lui Paul Bremer, directorul Autorităţii Provizorie a Coaliţiei, numit de SUA, fiecare dintre aceşti contractanţi a primit imunitate în faţa legii irakiene, concretizată în Decretul 17, care a fost impus noului Parlament irakian. (Decretul 17 a fost în vigoare din 2003 până la începutul anului 2009). Nimeni nu este interesat de numărul civililor irakieni ucişi sau răniţi de contractanţii privaţi, dar există o bază vastă de dovezi ce atestă faptul că au existat numeroase abuzuri. Masacrul Blackwater, în care au fost ucişi 17 civili în mijlocul Bagdadului, este incidentul cel mai renumit, dar au existat multe altele care nu au fost mediatizate. Un contractant mai vechi mi-a spus, dorind să-şi păstreze anonimatul, că a stat de vorbă cu un sud-african care i-a spus că a ucide un irakian era echivalent cu „a ucide un Kafir”. Alţi contractanţi de bună credinţă, mândri de profesionalismul lor, mi-au mărturisit dezgustul pe care îl simţeau pentru violenţa „cowboy-ilor”. Dacă un contractant era implicat într-un incident ce cauza neplăceri, era evacuat din ţară de către compania lor. La ordin.

În timp ce contractanţii de duzină se jucau cu vieţile oamenilor pe Route Irish, directorii executivi ai companiilor pentru care lucrau făceau avere. David Lesar, director general la Halliburton (un fost CEO al acestei companii fusese Dick Cheney), a câştigat aproape 43 milioane de dolari în 2004. Gene Ray, de la Titan, a luat peste 47 milioane de dolari între 2004 şi 2005. JP London, de la CACI, a încasat 22 milioane. Diavolul se ascunde întotdeauna în detalii. Contractanţii privaţi obişnuiau să încaseze de la armata americană până la 100 de dolari pentru un sac cu rufe de spălat. Într-un raport oficial datat ianuarie 2005, generalul pentru investigaţii speciale în scopul reconstrucţiei Irakului, Stuart Bowen, a dezvăluit că peste 9 miliarde de dolari dispăruseră din cauza fraudei şi a corupţiei, iar acest lucru s-a întâmplat numai în timpul unei perioade limitate în care a funcţionat Autoritatea Provizorie. Impunitate finaciară, de asemenea. După cum mi-a spus un contractant, „locul duhnea a bani”.

Nu e de mirare că soldaţi prost plătiţi şi reprezentanţi de elită ai Forţelor Speciale s-au alăturat într-un număr atât de mare acestor corporaţii militare private, văzând în asta şansa lor de a-şi „lua porţia” din război. Aceşti oameni se aleg cu mai mult decât bani de pe urma războiului. Acum suntem obişnuiţi să vedem imagini cu măceluri şi masacre de „acolo”. Ne-am obişnuit să citim poveşti despre miliarde de dispăruţi, lăcomie corporatistă, abuz, tortură şi închisori secrete. Estimarea realizată de „The Lancet”, în care se înregistrează cifra de 654.000 morţi până în iunie 2006, aproape că depăşeşete capacitatea de înţelegere a minţii umane. Acum, totul pare la o distanţă confortabilă în timp şi spaţiu. Ne-a ajuns oboseala în ceea ce priveşte Irakul, aşa se spune. Însă ce e „acolo” se întoarce acum acasă. Irakul se află în mâinile „băieţilor noştri”.

Am fost îngrozit să aflu de la instituţia filantropică Combat Stress, care se ocupă de foştii soldaţi care suferă de Sindromul de Stres Posttraumatic (SSP) că durează, în medie, aproximativ 17 ani până ca acest sindrom să se manifeste. Soldaţii se pregătesc pentru o undă de şoc majoră în anii ce vor urma. Norma, o asistentă blândă, pe punctul de a ieşi la pensie, care a petrecut ani de zile cu foşti soldaţi, a deschis calea către această poveste atunci când mi-a spus că „mulţi dintre aceşti bărbaţi poartă doliu pentru ceea ce fuseseră înainte”. Un fost soldat mi-a arătat un autoportret pe care şi-l pictase. „Vreau să fiu omul care am fost înainte.” Decretul 17 a fost revocat în Irak, dar spiritul său încă mai domină: duhoarea impunităţii, minciunile, dispreţul pentru dreptul internaţional, subminarea convenţiilor de la Geneva, închisorile secrete, torturile, crimele... sutele de mii de morţi. În timp ce mi-i închipui pe autorii intelectuali ale celor de mai sus – Bush, Blair, Rumsfeld şi cercurile lor – colectându-şi milioanele după cuvântările de gală pe care le ţin la dineuri şi stabilind relaţiile între organizaţiile pe care le conduc, nu mă pot abţine să nu mă gândesc la asistentele din Falujah care iau parte la naşteri ale unor copii cu două capete sau feţe deformate mulţumită bombelor chimice aruncate asupra acelui oraş. Cadoul nostru pentru viitor.”