Demon: Un horror cu morală

Se pare că există şanse ca declinul atât de dezamăgitor şi greu explicabil din ultimii ani al lui M. Night Shyamalan să cunoască şi un revers. Omul a pus la cale, în calitate de producător şi autor al povestirilor de bază, proiectul unui ciclu de filme fantastice şi horror intitulat The Midnigth Stories, lansat cu actualul Devil, în care recunoaştem panşantul spre mystic fantasy al autorului - ceea ce nu e rău deloc, de vreme ce asigură şi o doză de conţinut filmului. În plus, realizatorii săi propriu-zişi reuşesc să ofere un produs mult mai coerent logic şi stilistic decât recentele Lady In the Water, The Happening şi, vai, The Last Airbender.

Pornind de la povestirea schiţată de M. Night Shyamalan, Brian Nelson a construit un scenariu profesionist, în genere bine structurat şi cu un grad de complexitate suficient pentru a menţine viu interesul spectatorului şi dincolo de efectele imediate tipice genului. Merită să nu vă stric surprizele vizionării, aşa că voi căuta să evit orice fel de divulgări - filmul merge din twist în twist şi e într-adevăr imprevizibil, mai ales în ceea ce priveşte elementele epice racordate la zona semnificaţiilor. Fapt este că motivaţiile sunt solide, iar personajele s-ar dori substanţiale - cel puţin ca intenţie, căci în plan uman sunt finalizate cu un schematism vizibil, pe formula arhetipurilor care, odată descifrate, îţi cam telefonează povestea până la capăt (începând cu cei cinci protagonişti imobilizaţi în lift: pungaşul tip Caritas, escroaca sentimentală, paznicul cu antecedente penale, băbuţa isterică dar hoaţă, şi individul misterios cu ceva pe conştiinţă, continuând apoi cu Lustig, dispecerul cumsecade şi competent depăşit de situaţie, Ramirez, asistentul său bigot care le nimereşte bine, sau Bowden, detectivul marcat de o veche tragedie familială - asupra căreia voi reveni, căci de-aici porneşte şi una din cele mai bune laturi ale filmului). Primele cinci minute ale captivităţii în lift sunt complet ratate: replicile şi atitudinile sunt cum nu se poate mai nefireşti, aşa că nici actorilor nu le putem pretinde să joace credibil; noroc că pe urmă paranoia îşi află justificarea, şi starea îşi intră în matcă - sau, mai bine zis, vine şi matca să se potrivească în jurul stării).

Cu ajutorul lor se compune o poveste care aminteşte (inevitabil - şi inocent) de admirabilul "Elevator" al lui George Dorobanţu, dar şi (mai puţin scuzabil) de "Zece negri mititei": toţi au câte ceva pe conştiinţă, eliminarea graduală strânge cercul suspecţilor, ultimii doi se acuză reciproc cu deplină sinceritate etc. - plus primul dintre twisturile finale, preluat ca formulă tot de-acolo. Acelaşi deznodământ ne mai rezervă încă o răsturnare, şi încă una... care ratează la mustaţă şansa unei încheieri cu adevărat la nivel înalt (mai ales pentru cine a rămas marcat de dilema finală din "Se7en"-ul lui Fincher; păi dom'le, când ai asemenea înaintaşi, încerci să-i depăşeşti, nu te dezumfli!).

Revenind la comparaţia cu filmul cuplului Pintilei-Dorobanţu şi romanul Agathei Christie (şi nici "Cubul" lui Vincenzo Natali n-are cum să nu ne revină în minte - mai ales că ne-a reamintit de el recentul "Splice"), mi-e greu să-mi reprim dezamăgirea parţială faţă de faptul că autorii n-au adoptat aceeaşi soluţie a unui setup de claustrare totală - cum, poate subiectiv, mă aşteptasem. Primul rezultat constă în inevitabila diluare a tensiunii din lift - deşi trebuie să recunoaştem şi compensarea parţială prin dezvoltările dramaturgice ale subploturilor exterioare care, la rândul lor, compun întregul ansamblu semantic al filmului, iar aici lucrurile se complică într-adevăr - şi spre bine, şi spre rău.

Cum spuneam, Shyamalan şi Nelson îşi propun un horror cu conţinut moral, iar personajele din afara cabinei şi situaţiile pe care le parcurg contribuie în acest sens - dar, totodată, autorii pică în propria lor capcană sub aspectul [i]credibilităţii. Odată ce oroarea ocultă din lift depăşeşte atât spaţiul acestuia, cât şi limitele oricăror explicaţii de ordin profan, devine inevitabilă problema impactului ei public: cum se vor salva aparenţele? Sau, poate, va rămâne toată tărăşenia la nivelul unei enigme neelucidate? O vor scălda într-un fel...? Totuşi, nu suntem într-un film Marvel, unde convenţia acceptării facile a super-eroilor zburători intervievaţi la C.N.N. funcţionează de la sine. În capodopera sa "It", după ce făcuse ca un oraş întreg să fie posedat (adică hotelul Overlook din The Shining" extins şi mai mult şi coborât la şes, în văzul întregii lumi), Stephen King folosise trucul nu lipsit de inteligenţă şi motivaţie al manipulării memoriei - şi e doar un exemplu. Nu zic că Shyamalan şi Nelson ar fi trebuit musai să-i cale pe urme, ba chiar dimpotrivă - dar nu aveau voie nici să lase situaţia nerezolvată. Cred că o cale validă ar fi fost aceea a încercării de muşamalizare (reuşite sau nu), cu atât mai mult cu cât ar fi mărit ponderea deciziilor de ordin moral la care cei doi autori ţin atât de mult, în contextul poveştii - şi iar ne îndreptăm spre magistrala combinaţie din Se7en... ca să nu mai vorbim de felul cum îşi lămurea necuratul problemele de imagine publică în "Devil's Advocate" al lui Taylor Hackford.

Din fericire, toate aceste incertitudini şi ezitări de fond se estompează în mare parte sub curgerea fluentă şi tensionată a regiei semnate de John Erick Dowdle şi Drew Dowdle, un cuplu de buni naratori, cărora nu le lipsesc nici abilităţile stilistice. Dowdle & Dowdle abordează cu mână singură demarajul abrupt al poveştii, atât prin zborul cu capul în jos din generic, finalizat prin intrarea în puţul liftului (ceea ce, însă, îmi aminteşte de o inadvertenţă logică inadmisibilă; fără să detaliez: încercaţi să urmăriţi firul dintre identitate, înregistrarea la intrare, ipoteza posesiunii şi, în ultimă instanţă, chiar şi acest cadru de început), cât şi prin stăpânirea sigură a premiselor (scenariul folosind modelul structural al unui setup laconic şi direct, pentru ca datele introductive să se detalieze ulterior, pe parcurs). În continuare, fraţii Dowdle povestesc cu nerv, administrează eficient twisturile şi momentele de suspense, şi recurg inspirat la aportul bandei sonore - de remarcat muzica originală a lui Fernando Velázquez şi, mai ales, soundtrack-ul complex şi puternic al designerilor Kelly Oxford şi Tim Walston. Mai puţin m-a convins imaginea lui Tak Fujimoto (o concepţie cromatică deranjantă, folosirea cam simplistă a luminilor, deşi posibilităţi de valorizare, slavă Domnului, existau din belşug, şi o speculare insuficientă a tuturor posibilităţilor - inclusiv prin relaţia dintre cabină şi dispecerat, extrem de ofertantă pentru un director de fotografie). Montajul lui Elliot Greenberg contribuie şi el la onorabila reuşită a acestui horror în orice caz convingător.