Cronică Eat Pray Love

Sarcina ecranizărilor are întotdeauna problemele ei, în primul rând în planul dublei fidelităţi: faţă de sursa literară şi faţă de rigorile cinematografice. Lucrurile se complică gradual atunci când e vorba de o carte de non-ficţiune... şi (auto)biografică pe deasupra... ba chiar, povestind viaţa unei persoane contemporane cu noi... şi, în plus, care s-a vândut aşa de bine (cartea, nu persoana), încât nu prea ai loc de-ntors: vrei, nu vrei, trebuie să urmezi firul poveştii (de viaţă), că altfel îţi sare lumea-n cap şi adio box-office.

Nu încape nici o îndoială că şi Elizabeth Gilbert şi-a spus la un moment dat, la fel ca atâţia alţii, "viaţa mea e un roman" - şi, spre cinstea ei, s-a şi apucat să-l scrie. Neavând eventualul privilegiu de a cunoaşte materialul iniţial decât prin intermediul ecranizării lui Ryan Murphy, mă hazardez să afirm, cu rezervele cuvenite, că dincolo de originalitate, exotism şi inteligenţă, cartea are totuşi bătaia limitată a unei poveşti foarte personale. Chiar pornind de la un set de probleme de mare generalitate, şi anume, tribulaţiile femeii de vârstă medie care rămâne brusc singură - aspect sub care aminteşte inevitabil de admirabilul "An Unmarried Woman" (Paul Mazursky, 1978), ba chiar mă duce cu gândul, sub imperiul experienţei cinematografice din toamna asta, la posibilul destin al Adrianei Hanganu din "Marţi, după Crăciun", de Radu Muntean - volumul şi filmul se rezumă oricum la un target limitat, fără a atinge temele esenţiale spre care ar fi putut duce, în mod firesc, un asemenea subiect: dragostea, empatia, afinităţile dintre oameni, loialitatea, destinul, şi aşa mai departe... Rămâne, în esenţă, doar povestea autoredescoperirii personale a lui Elizabeth Gilbert, cu trimiteri spre generalitate mult prea aproximative, de-a lungul periplului ei prin Roma, India şi Bali, în primul an de după divorţ: interesantă, dar şi irelevantă la nivel major. (De reţinut: categoria estetică proprie artei este particularul, obţinut din sinteza echilibrată între general şi individual - care, aici, înclină o idee cam mult în direcţia din urmă.)

Lucrurile se complică şi mai mult prin faptul legitim că femeia, neavând nici un moment pretenţia că textul ei ar reprezenta mai mult decât o confesiune a ei proprie, n-a făcut decât să-şi aştearnă pe hârtie, aşa cum s-au întâmplat, experienţele acelui an de răscruce al vieţii sale personale, fără a se preocupa de respectarea regulilor structurale ale prozelor de mare întindere. Se ştie (şi dacă nu se ştie, să se reţină de-acum încolo), că specia literară cea mai apropiată, ca întindere a subiectului şi construcţie epică, de formatul scenariului cinematografic este nuvela. Ecranizarea unui roman pune, de cele mai multe ori, probleme mult mai complicate de adaptare, depăşind sfera diferenţelor intrinseci dintre literatură şi film. Ca atare, filmul "Eat Pray Love" s-a confruntat din start cu o sarcină multiplă şi monumentală: aceea de a aduce pe ecran un text pe cât de vizual, pe atât de destructurat, fără sprijinul unui strat ideatic prea solid, fără libertatea de a-l ajusta în voie, şi cu handicapul suplimentar al necesităţii de a satisface un numeros public feminin cu orizontul de aşteptare deja trasat foarte clar. Cam de-aici porneşte meritul lui Ryan Murphy şi al lui Jennifer Salt, în a transpune cartea lui Elizabeth Gilbert.

Murphy, un scenarist cu experienţă mai mult în domeniul serialelor de televiziune (care i-a prins cum nu se poate mai bine, căci spectatorului plictisit îi e mult mai uşor să butoneze pe telecomandă, decât să părăsească locul pe care l-a plătit la mijlocul rândului) şi Salt (fiica scenaristului oscarizat pe bună dreptate Waldo Salt) au ştiut să perie materialul de numeroasele sale lungimi, dându-i un ritm activ, vioi, cuceritor - şi, dacă tot au fost nevoiţi să se plieze pe o structură epică liniară şi juxtapozitivă, lipsită de noduri dramaturgice majore şi de obligatoriile suişuri şi coborâşuri tensionale ale oricărui scenariu, măcar au articulat-o flexibil şi dinamic.