Cronica Cealaltă Irina - un altfel de minimalism

Prin temă şi subiect, filmul se aşază cel mai firesc alături de Francesca lui Bobi Păunescu şi Schimb Valutar al lui Nicolae Mărgineanu - alte două drame despre visele spulberate ale românilor atraşi de un iluzoriu Eldorado transfrontalier. Dacă, însă, în cele două cazuri citate poveştile se consumau aici, emigrarea rămânând doar un ţel ce începea să se concretizeze abia spre final, scenariul scris de Ileana Muntean, Mircea Stăiculescu şi Andrei Gruzsniczki include (deşi in absentia) şi perioada de şedere în străinătate, încununată printr-o crudă ironie cu tragicul deznodământ propriu atâtor naivi căzuţi în plasa firmelor-fantomă.

Dar nici asta nu schimbă prea mult lucrurile - căci, finalmente, atât permanent-prezenta societate românească (cu băşcălia ei tradiţională şi noua apetenţă pentru pragmatism), precum şi sugerata perioadă trăită la Cairo (în atmosfera de dispreţ răzbunător la adresa creştinilor europeni), rămân doar elemente secundare: tema declarată (şi confirmată) a filmului e indiferenţa şi lipsa de compasiune. Prin aceasta, "Cealaltă Irina" înrudindu-se cu Moartea domnului Lăzărescu (şi păcatul nepăsării pe care-l incrimina acolo Cristi Puiu), precum şi cu Patru luni, trei săptămâni şi două zile (unde Cristian Mungiu vorbea despre pierderea umanităţii).

La nivelul concepţiei artistice, şi mai ales al tribulaţiilor de producţie, filmul e nevoit să se înscrie tot în categoria minimalistă (s-a realizat cu o sumă infimă, acoperită în proporţie de 60% de CNC, plus alţi doi generoşi finanţatori), dar de o altă factură. Dacă operele deja consacraţilor Puiu, Porumboiu, Mungiu, Muntean, Jude, Sitaru, împărtăşeau o serie de elemente expresive comune (mobilitatea imprevizibilă a camerei proptite pe umăr, cadrele de respiraţie super-amplă, fixe sau nu, elementele deconstructiviste menite să accentueze starea de real, şi altele), Gruzsniczki preferă să privească prozaismul lumii din jur printr-o prismă mult mai precisă şi tăioasă, cu cadre construite riguros şi în genere scurte, precutante, asamblate în secvenţe de aceeaşi factură: laconice, ritmate, eficiente.

Încă din primele minute, autorul se relevă ca un povestitor cu nerv şi sânge rece, care nu pierde vremea cu pauze de respiraţie (ceea ce ne-ar putea aminti şi de ritmul narativ susţinut al lui Radu Mihăileanu, în recentul său "Concertul"). E cu atât mai semnificativ faptul că, pe parcurs, Andrei Gruzsniczki a renunţat la câteva secvenţe din primul act (care ar fi lungit filmul până la două ore), tocmai pentru că le simţea mai mult sau mai puţin redundante - ceea ce i-a adus şi acuzaţia de neclaritate.

Realitatea este că avem de-a face cu un caz tipic de ambiguitate asumată conştient, şi foarte funcţională. Deşi până la urmă multe detalii aparent importante rămân neelucidate (sau rezolvabile cel mult în zona supoziţiilor), ceea ce contează este povestirea umană - şi aici ajungem la specificul acestui film, în sens atât tematic, cât şi profesional.

Căci Cealaltă Irina (inspirat dintr-un fapt real) se referă, în primul rând, la ultimul refugiu al individului în faţa agresiunii pasive a indolenţei: ataşamentul fanatic de propriile lui concepţii. Însingurat, desconsiderat, ba chiar şi acuzat pe nedrept (de Nicu - un Doru Ana de zile mari, aşa cum ne-a obişnuit, şi chiar mai mult decât atât), lui Aurel nu-i mai rămâne decât să se agaţe de imaginea Irinei lui, refuzând-o pe dezamăgitoarea cealaltă Irina, conturată gradual, dar tot mai precis, din frânturile de informaţii smulse cu cleştele de la reprezentanţii autorităţilor. (Întâmplător - sau poate nu - aşa s-au petrecut lucrurile şi în realitate, iar modelul inspirator al personajului continuă să creadă şi azi în propria lui teorie a conspiraţiei, pe care intenţionează s-o dezvolte într-o carte).