« Înapoi la pagina festivalului

Cele mai bune filme de la Veneţia

de Ştefan Dobroiu în 8 Sep 2011
Cele mai bune filme de la Veneţia

Înainte de a-ţi dezvălui cine sunt posibilii câştigători la Veneţia (ca la orice festival, bursa zvonurilor nu stă degeaba nici aici), îţi spunem cine ne-ar plăcea nouă să câştige. În acest moment am văzut aproape tot ce contează în competiţie şi ne-ar plăcea ca premii importante să meargă în Grecia, Marea Britanie sau Israel.

Această ediţie a Mostrei a fost cât se poate de sugestivă cu privire la compromisurile pe care trebuie să le facă festivalurile mari pentru a mulţumi publicul, jurnaliştii, dar şi marile studiouri de film. Pentru organizatorii Mostrei este evident că uneori trebuie să facă rabat la calitate pentru a atrage în Lagună marile staruri, prin urmare filmele din competiţie se împart în două categorii: cele care chiar merită o şansă la Leul de Aur şi cele aduse numai pentru numele mari de pe afiş. Două dintre cele mai bune exemple sunt The Ides of March, în regia lui George Clooney, care tare ne-ar plăcea să lase premiile în pace (chiar nu le merită) şi să se bucure, dacă binevoiesc membrii mai indulgenţi ai Academiei, de Oscaruri la anul. Al doilea exemplu ar fi Tinker, Tailor, Soldier, Spy, un thriller foarte bine făcut, dar care n-ar avea de ce să ocupe o pagină importantă din istoria unui festival de film precum Veneţia.

Dar să vorbim despre acele filme a căror substanţă nu ar face niciun juriu de ruşine dacă ar veni vorba să le aleagă în palmares. Prima alegere ar fi The Exchange/Hahithalfut al lui Eran Kolirin, israelianul din spatele lui The Band's Visit/Vine fanfara, unul dintre cele mai simpatice şi relevante titluri ale anului 2007. Kolirin se desparte serios de direcţia din debutul său în lungmetraj şi se răzvrăteşte (sau îşi pune personajele să se răzvrătească) în noul său film, tare bine primit de jurnaliştii acreditaţi la Veneţia. Spune povestea unui profesor de fizică (interpretat de debutantul Rotem Keinan), obligat să se întoarcă acasă la miezul zilei, o oră neobişnuită pentru el. Aspectul diferit al casei, soţia adormită pe pat, umbrele ce pică diferit pe canapea, totul îl face să realizeze că e prizonier înrutină. Ce-i de făcut? Recâştigarea propriei existenţe şi a propriului eu, prin îndepărtarea de tot ceea ce făcea înainte zi de zi, ceas de ceas. Metodele sunt absurde (un exemplu ar fi admirarea penisului într-o oglindă de pe holul blocului) şi înduioşătoare, dar şi eficiente: cu ajutorul unui aliat surpriză, profesorul îşi redescoperă viaţa, soţia şi tot ce se află în jur.

Un premiu, spunem noi, ar trebui să meargă şi la Shame, măcar o Coppa Volpi pentru Michael Fassbender. Drama foarte sexuală a lui Steve McQueen ni-l arată pe Brandon, un tânăr de succes a cărui viaţă este guvernată de sex, în toate formele lui, de la masturbările în faţa revistelor şi a siteurilor porno, până la partide rapide, consumate pe furiş în locuri publice, camere de hotel închiriate şi aşa mai departe. Faptul că Brandon nu are niciun control asupra vieţii şi pornirilor sale devine evident când în apartamentul său apare, neanunţată, sora lui (Carrey Mulligan), o cântăreaţă aspirantă la fel de puţin pregătită să facă faţă singură New York-ului... Lipsit de menajamente, filmul stă pe umerii lui Fassbender, care are o şansă în plus la un premiu şi datorită apariţiei sale extrem de convingătoare din A Dangerous Method, cea mai recentă producţie a lui David Cronenberg, despre relaţia dintre Freud, Jung şi "muza" lor, Sabina Spielrein, interpretaţi de Viggo Mortensen, Fassbender şi Keira Knightley.

Filmul cel mai neliniştitor dintre cele văzute din competiţie vine din Grecia: este vorba de Alpis, al treilea lungmetraj al lui Giorgios Lanthimos, regizorul grec câştigător al trofeului secţiunii Un Certain Regard acum doi ani la Cannes. În Alpis (adică Alpi), Lanthimos duce absurdul din Kynodontas/Canin la un alt nivel: imaginează aventurile unui grup de patru oameni (o asistentă, un brancardier, o gimnastă şi antrenorul ei) care formează cea mai ciudată echipă de "intervenţie" văzută vreodată la cinema: ţin locul persoanelor decedate pentru ca cei rămaşi în urmă să treacă mai repede peste pierdere. Lucrurile sunt simple: ţi-a murit fiica, jucătoare de tenis înrăită? Nicio problemă, Alpi este acolo şi te ajută. Cu echipamentul de rigoare, comentarii despre ultimul meci sau cea mai potrivită încălţăminte pentru zgură, una dintre cele două fete din Alpi îţi înlocuieşte fiica. Poate că te aştepţi ca aşa să treci peste moartea celei dragi, dar "înlocuitoarea" pare să vrea să rămână. "Un sfârşit poate fi un nou început. Un început a ceva mai bun", zice ea... Aceasta este doar premisa lui Alpi, căci lucrurile merg mult mai departe în producţia grecească. Poate că Lanthimos putea face mult mai mult cu un astfel punct de pornire, dar categoric reuşeşte să spună ceva nou, ideal de care imensa majoritate a filmelor din competiţie sunt foarte departe...

Acum câteva zile am văzut şi Wuthering Heights, o ecranizare în acelaşi timp fidelă şi modernă a celebrului roman scris de Emily Brontë. Autoarea este Andrea Arnold şi, dacă ne amintim că ambele lungmetraje anterioare ale sale, Red Road şi Fish Tank, au primit premii la Cannes, sunt mari şanse ca WH să nu facă excepţie. Avem câteva reproşuri şi pentru Arnold, dar un lucru e clar: filmul său arată fantastic şi sunt mari şanse se plece acasă cu o Osella pentru imagine. Dacă credeai că romanul spune povestea unei iubiri imposibile, regizoarea complică puţin lucrurile şi le face violente şi crude. Păstrează epoca, dar Heathcliff devine un tânăr de culoare (James Howson), astfel încât filmul poate atinge şi teme legate de rasism. Într-o lume sordidă, într-un conac de ţară sărăcăcios în care se moare de tuberculoză, iată că dragostea se naşte doar pentru a fi strivită de convenienţe, interese şi prejudecăţi.

Vom vedea sâmbătă seara dacă juriul condus de Darren Aronofsky a apreciat aceleaşi filme...

Părerea ta

Spune-ţi părerea
MrAsonica pe 8 septembrie 2011 10:38
Inca o ecranizare Wuthering Heights? Sunt tare curios ce altceva poate sa aduca diferit dupa puzderia de predecesori. Faptul ca Heathcliff e negru nu e mare lucru, in roman oricum nu era de prin partile locului, aproape tigan si privit ca atare.
Chiar asa, cate ecranizari sunt? Trebuie sa aflu si ce alte romane au fost atat de des ecranizate :)

mishu88 pe 8 septembrie 2011 11:16
Foarte frumos articolul vostru, apreciez!!
Crist11 pe 8 septembrie 2011 13:44
Parca a mai fost unul acum cateva zile ?
xerses pe 8 septembrie 2011 15:57
Si eu abia astept anuntarea castigatorilor.
pe 8 septembrie 2011 23:17
Comentariu șters
alex_il_fenomeno pe 9 septembrie 2011 11:36
si eu tot pe Wuthering Heights merg .

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.

Cronică

jinglebells