Avem un nou Conan! Se caută aventuri...

La aproape 30 de ani distanţă de momentul în care Arnold Schwarzenegger îşi punea costumul din piele, părţi metalice şi blană, coiful cu coarne ori bandana cu ţinte pentru a intra în pielea barbarului Conan, iată că studiourile Lionsgate readuc în atenţia noastră aventurile cimmerianului născut pe un câmp de luptă ca fiu al fierarului satului (Ron Perlman), ce porneşte pe urmele lui Khalar Zym (Stephen Lang), pentru că a nimicit tribul pe când avea numai 15 ani.

Jason Momoa are în priviri furia şi sălbăticia pe care un barbar al nordului îndepărtat ar fi putut să o aibă, purtând bine pe umerii săi povara de a duce mai departe un personaj devenit atât de popular datorită lui Schwarzenergger. Chiar dacă actorul nu are ochii albaştri, ca acest nomad indo-european, oarecum înrudit cu celţii, creat în 1932 de scriitorul Robert E. Howard, este masiv şi aparent mai puternic decât orice alt bărbat, după cum e descris în scrierile originale. Momoa se descurcă foarte bine şi în scenele de acţiune şi luptă, iar toate aceste precizări le facem pentru că acesta este primul rol important pe care îl primeşte hawaianul în vârstă de 32 de ani.

Dacă de protagonist am fost pe deplin mulţumiţi, am suferit din lipsa aventurilor din acest heroic-fantasy. Încercările prin care trebuie să treacă acest erou în drumul său până la găsirea şi pedepsirea lui Khalar Zym, subloturile care să conveargă către ţinta finală, twisturile sunt cam sărăcuţe. Apoi, lumea aceea barbară în care s-a maturizat Conan e doar o schiţă, ca şi personajul prietenului de suflet al lui Conan,  ori al vrăjitoarei Marique (o Rose McGowan ale cărei calităţi de data aceasta sunt numai costumul şi machiajul, din păcate). Vrăjitoarea jucată de Cassandra Gava în filmul Conan din 1982 a rămas, în contrapondere, ca unul dintre cele mai memorabile personaje secundare din fantasy-uri. Marique din 2011 ne surprinde o singură dată cu vrăjile ei. În partea a doua a filmului şi spre final, lucrurile se schimbă, datorită scenelor de luptă inventive şi prin crearea unei tensiuni. 3D-ul ne face să ne "adâncim" în hăul ce se deschide sub picioarele eroilor în timpul confruntării finale.

Cât priveşte elementele fantastice, vom vedea creaturi împrumutate din mitologia altor filme, ceea ce nu e rău, întăreşte poziţia filmului în producţiile de gen. Ugigaşii lui Khalar Zym seamnă cu creaturile feroce din fantasy-ul 300, în castelul unde va fi sacrificată descendenta Necromaţilor sălăşluieşte ceea ce pare a fi un Kraken (îl văzuserăm în Clash of the Titans, 2010 şi nu numai), mamuţii sunt folosiţi aproape ca în Lord of the Rings în transportul greutăţilor etc.

Regizorul Marcus Nispel (Friday the 13th, 2009, Pathfinder - Între două lumi, 2007) se descurcă foarte bine cu cadrele panoramice, dar scenele de luptă le face prea strâns şi repetitiv.

Există şi o frumoasă poveste de dragoste, cum se putea altfel. Rachel Nichols o joacă pe Tamara. Actriţa e o prezenţă mai puţin puternică pe marele ecran prin comparaţie cu echivalenta ei din 1982, Sandahl Bergman. Ajunge până la urmă să lupte cot la cot cu Conan, ca în filmul de acum 29 de ani, dar ridică până atunci prea mult din sprânceană
ca să ne intre în suflet.

Cu totul, Conan 3D are părţi bune şi altele mai puţin, după cum am încercat să arătăm mai sus, astfel încât fetele să viseze la un nou sex-simbol, iar băieţii să mai ascundă un erou în fişierele parolate de pe calculator cu modele personale.