Ana Szeles - "Nu aş putea niciodată să trădez oamenii"

Noi, cei care am trăit acele vremuri, n-am uitat-o, dar din păcate tinerilor de azi numele ei nu le mai spune mare lucru, de vreme ce rolurile sale importante au făcut parte din filme care nu se prea reiau - şi e cu atât mai păcat, cu cât Anna Széles era, în anii '60-70, o imagine arhetipală a tinereţii şi frumuseţii: blondă, delicată, cu ochi mari şi languroşi şi un stil de joc pe cât de discret, pe atât de personal.

N-am de ce să ascund că m-am îndrăgostit de ea văzând-o prima oară, la zece ani, în rolul Prinţesei din "Tinereţe fără bătrâneţe" (1970, Elisabeta Bostan) - când talentata actriţă, care la douăzeci şi opt de ani încă mai arăta ca o ilustraţie din cărţile cu poveşti, avea deja alte zece roluri la activ. Născută în ziua de 24 august, 1942, la Oradea, şi-a dorit încă din copilărie să devină actriţă - spre nemulţumirea părinţilor, care iniţial s-au împotrivit, sfârşind însă prin a înţelege că aceea era marea ei dorinţă, realizată în cele din urmă atât în virtutea talentului, cât şi cu ajutorul norocului, căci Ana Szeles nu se sfieşte să recunoască: "Mă bazez mereu pe norocul meu. Am şi am avut mereu noroc. (...) Nu mi-am făcut niciodată planuri şi nici acum nu-mi fac, pentru că nu se ştie niciodată ce vrea Dumnezeu. Nu aş putea niciodată să trădez oamenii, să păcălesc, să bat la uşile teatrelor după roluri, nu pot să merg să rog, aştept să fiu căutată şi cred că este un lucru nu prea bun în capitalismul în care trăim."

Pe-atunci, însă, cu o jumătate de secol în urmă, mai era mult până la revenirea capitalismului în România, iar steaua ei norocoasă a ajutat-o să intre la Istitutul de Teatru "Szentgyorgy István" din Târgu Mureş, pentru ca începând din 1965 să lucreze la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Debutul în film se produsese cu trei ani înainte, în "Vacanţă la mare" (1962, Andrei Călăraşu), urmat de comedia "La vârsta dragostei" (1963, Francisc Munteanu) şi, în 1966, de patru roluri atribuite simultan: Diţa, din "Zodia Fecioarei" (Manole Marcus), "Fantomele se grăbesc" (Cristu Polucsis), excelentul (şi pe nedrept neglijatul) "Meandre" al lui Mircea Săucan şi, mai ales, capodopera "Pădurea spînzuraţilor", în care Liviu Ciulei a identificat-o cu Ilona, personajul rămas neegalat atât în cariera actriţei, cât şi în întreaga galerie interpretativă a filmului românesc. Prin contrast cu superficial-energica răsfăţată Marta (Mariana Mihuţ, într-o altă creaţie antologică), Ilona se relevă ca o fată de ţăran sensibilă, puternică şi înţeleaptă, compunându-şi rolul din tăceri calme şi mişcări economice, printre care se relevă cu atât mai puternic momentul de maxim dramatism al bombardării ţăranilor ieşiţi la arat şi, mai ales, fiorul tragic al neuitatei cine din urmă, finalizat prin acel tulburător dialog mut cu Victor Rebengiuc - ochii imenşi ai Anei, în clipa când înţelege că privirea lui, peste masă, e momentul lor de rămas bun, urmaţi de dizolvarea în alb acompaniată de celebrul "ţipăt metalic" al benzii sonore, punctează unul dintre cele mai sfâşietoare finaluri văzute vreodată pe ecran.

La fel de convingătoare în toate registrele interpretative, Ana Szeles a revenit aproape imediat la comedie, cu Lia din spumosul "Balul de sâmbătă seara" (1968, Geo Saizescu - alături de Sebastian Papaiani şi Mariella Petrescu), urmat de un studiu în tonuri grave, "Canarul şi viscolul" (1969, Manole Marcus), şi de o compoziţie surprinzătoare la televiziune: seducătoarea escroacă (şi, în final, asasină) din "Haina de piele" (1972, Dan Necşulea). Anul 1974 i-a adus un nou rol semnificativ pe marile ecrane, în povestea de dragoste dintre o fată maghiară şi un tânăr român (Romeo Pop) care reuşesc să învingă prejudecăţile etnice ale părinţilor, în romanticul "De bună voie şi nesilit de nimeni" al Mariei Callas Dinescu. Se afla "pe val", şi nimeni n-ar fi bănuit că partea română a carierei sale se apropia de sfârşit. În următorii trei ani a mai primit dor trei roluri nu foarte semnificative - în "Ştefan cel Mare, Vaslui 1475" (1975, Mircea Drăgan), "Eu, tu şi Ovidiu" (1977, Geo Saizescu) şi "Elixirul tinereţii" (1978, Gheorghe Naghi) - după care a mai rămas cunoscută de publicul român doar ca "doamna Florin Piersic" - un mariaj început sub semnul umorului irezistibil care-i caracteriza pe cei doi actori (puţini au aflat vreodată dialogul despre "zestrea" pe care o investeau amândoi în căsnicie: întrebând-o pe Ana ce valori materiale are de pus pe masă, Florin replica la fiecare punct de pe listă: "Mă cac pe el..." - după care, venindu-i lui rândul să enumere casa, automobilul, etc., Aniko nu s-a lăsat nici ea mai prejos, cu fermecătoarea ei româno-maghiară: "Piş la ea... piş la el..." etc., formulă care l-a convins pe pretendent că-şi găsise într-adevăr aleasa inimii). De altfel, Florin nu conteneşte să povestească, mereu volubil şi amuzant, diversele lor incidente lingvistice - ca de exemplu, momentul când şi-a auzit soţia spunându-i la telefon doctoriţei: "Igen, igen... O sé-i bag la cópil un símpozion ín fund", la care Florin: "Dragă, dacă-i bagi un simpozion l-ai omorât, e de la cincizeci de persoane în sus!" Pentru Florin, Aniko era "drăguţă şi frumosă ca o zână", trezindu-i imediat dorinţa de a o cuceri: "Dacă toată Oradea zicea «nu», eu tot o luam de nevastă" - cu atât mai mult cu cât îi amintea de sora lui, Lucia, moartă prin înec la numai cincisprezece ani, în timp ce încerca să-şi salveze colega de bancă. "Cunosc Oradea de pe vremea liceului, când veneam aici cu echipa de baschet şi ne băteau ungurii de ne suna apa-n cap," mai povesteşte actorul, "şi de-aia m-am gândit mai târziu că singura mea şansă să mă răzbun pentru alea din liceu e să stau deasupra poporului maghiar."

Fericita lor căsnicie a durat până în 1985, încheindu-se dureros dar civilizat, când Florin i-a acceptat soţiei sale dorinţa de a se muta definitiv în Ungaria, pentru a-şi relua acolo cariera artistică. "Îmi dă telefon de la Budapesta", povesteşte el, "şi-mi zice: «Florin draghe, sé-mi áduci, té-rog, patu'»". Când l-au văzut vameşii de la Borş cu ditamai patul pe maşină, "Florine, ce-i asta?" "Păi merg să mă văd cu nevastă-mea şi n-am inspiraţie decât cu el." Rodul căsniciei lor a fost Daniel, stabilit în prezent la Viena, unde mama lui îl vizitează des, afirmând: "Cea mai mare satisfacţie a vieţii mele este legătura pe care o am cu băiatul meu. Este cea mai mare bucurie a mea."

După plecarea din ţară, Ana Szeles s-a dedicat în special teatrului, continund să mai apară în filme doar ocazional: "Sztálin menyasszonya" / "Mireasa lui Stalin" (1991, Péter Bacsó), "Honfonglalás" / "Cucerirea" (1996, Gábor Koltay, cu Franco Nero), "Sacra Corona" / "Sfânta Coroană" (2001, Gábor Koltay), plus trei filme de televiziune şi un serial foarte popular, care a bucurat-o peste măsură: "Szeress most!" / "Iubeşte-mă acum!" (2003-2005, regia Csaba Bollók, Dániel Edély, István Márton, Márton Nyitrai, Elek Ottó, Róbert Pajer şi János Szarka), în care eterica prinţesă de odinioară o joacă pe Mătuşica Bori - dar, cu personalitatea ei echilibrată şi optimistă, priveşte în urmă fără regrete, având puterea de a recunoaşte: "Când mă uit la trecut, nu aş vrea să schimb nimic."