Thor, supereroul shakespearean

Spunem de la început că ne-a plăcut Thor. Spunem tot de la început că primul Iron Man ne-a plăcut mai mult, dar asta doar pentru că preferăm inventatorii geniali unor zei ai tunetului care dau cu ciocanul în stânga şi-n dreapta. Oricum, Kenneth Branagh reuşeşte o mulţime de lucruri pentru a transforma Thor într-un film cât se poate de agreabil, care arată excelent pe ecranul IMAX (deşi 3D-ul nu e cine ştie ce) şi care o să te ţină în priză de la început până la sfârşit.

Cine este Thor? Prima parte a filmului zăboveşte destul ca să-ţi descrie personajul: fiu al lui Odin (Anthony Hopkins, la fel de bun ca de obicei), liderul Asgardului, unul dintre cele nouă regate, Thor este departe de înţelepciunea părintelui său, mai degrabă un păstrător al păcii decât un cuceritor. Entuziasmul tineresc al lui Thor, viitorul rege, nu este pe placul lui Odin, dar chiar şi aşa Thor este preferat lui Loki (Tom Hiddlestone, excelent), diplomatul său frate. Iată, deja avem un triunghi cât se poate de shakespearean, cu ambiţii şi lupte pentru putere, intrigi şi trădări, iar dacă stai să asculţi cum se pronunţă replicile din Asgard, asemănările cu teatrul shakespearean (parte importantă a carierei lui Branagh) este evidentă.

Bineînţeles, aşa cum ştii din sinopsisul filmului, Thor ajunge să fie izgonit pe Terra (o destinaţie nepopulară în Asgard, se pare), cu puterile-i zeieşti luate şi ciocanul(-bumerang) Mjolnir inaccesibil. Privat de însuşirile care-l transformă în zeu, Thor are timp să comunice cu cercetătoarea Jane Foster (Natalie Portman), preocupată să afle mai multe despre aşa-zisele găuri de vierme ce permit deplasări instantanee la distanţe imposibil de măsurat. Mai trebuie doar să precizăm că Thor ajunge pe Terra pe o astfel de cale şi gata, avem toate scopurile puse pe tavă: Thor îşi vrea puterile şi tronul înapoi, Jane vrea să afle cum a ajuns Thor pe Pământ, Loki vrea şi el tronul Asgardului şi tot aşa.

Cel mai interesant lucru la Thor este că, deşi te-ai fi aşteptat să râzi de zeişorii îmbrăcaţi în armură şi cu mantii fluturându-le în spate, preferi să n-o faci sau n-ai timp s-o faci: Chris Hemsworth ţi se bagă suficient de repede pe sub piele, Loki îşi dezvăluie curând interesele distrugătoare, iar Odin este cât se poate de accesibil în încercarea sa de a menţine pacea pe un tărâm pe cât de zeiesc, pe atât de uman în punctele-i slabe. Mai mult, Branagh plusează cu umor şi, foarte important, autoironie (vezi comentariul despre Xena), luându-se în serios exact atât cât trebuie.

Nimic sau multe de zis despre efectele speciale: totul arată cât se poate de bine şi te poţi aştepta de pe acum ca edificiile aurii din Asgard, albastrele tărâmuri ale gheţii şi multicolorele călătorii între Asgard şi Terra să-i aducă lui Thor câteva nominalizări la Oscar în 2012. Dezamăgitor a fost, în schimb, tratamentul 3D aplicat producţiei: ai nevoie de doar câteva minute pentru ca efectul 3D să nu mai fie spectaculos, ba chiar să devină un impediment în vizionarea filmului, care n-are decât de pierdut de pe urma noii tehnologii. Mai mult, înainte de proiecţie poţi vedea un trailer la Piraţii din Caraibe: Pe ape şi mai tulburi, producţia Disney dându-i de departe clasă lui Thor la acest capitol.

În orice caz, Thor este o carte câştigată pentru Marvel: l-au transformat pe zeu într-un personaj cât se poate de simpatic şi de aşteptat cel puţin încă o dată pe marile ecrane. Mai mult, Thor este şi un preludiu la The Avengers/Răzbunătorii, mega-producţia la care au început recent filmările şi care îi aliază pe Iron Man, Căpitanul America, Thor şi Hulk (ca să ne referim doar la supereroii deveniţi protagonişti ai unor filme de sine stătătoare) împotriva unui duşman comun. Mai întâi Thor şi apoi Căpitanul America: Primul Răzbunător sunt introducerea acestui blockbuster de care depinde întreg viitorul filmelor Marvel. Noi sperăm doar să nu fie prea mare aglomeraţie pe ecran...