Conditia umana la ora Omuletului: Ion Popescu Gopo.
"Scurta istorie", laureat in 1957 al Palme d'or-ului pentru scurt metraj, a stupefiat lumea filmului prin acel simt genial al metaforei care avea sa devina marca autorului sau. Cele zece minute de sumar caricatural-poetic al istoriei omenirii au ceva din densitatea primelor doua-trei carti ale Genezei biblice, iar rafinamentul plastic al animatiei, capabila sa exprime atat de mult prin manevrarea a doar cateva linii inspirat trasate, il ridica pe Gopo la nivelul lui Norman McLaren - cu deosebirea ca parintele Omuletului nu s-a marginit niciodata doar la stilul de-amorul artei, tinand intotdeauna sa sondeze prin mijlocirea filmelor sale unele dintre cele mai profunde adevaruri umane (chiar prea profunde, din pacate, dupa cum avea s-o dovedeasca un viitor incapabil sa mai egaleze, necum sa si depaseasca, "Scurta istorie").. .
Specificul anilor '50 a constat intr-un sumbru paradox care avea sa-si puna pecetea pe filmul romanesc pentru decenii de-a randul. Sub indrumarea grijulie a "Marelui Frate de la Rasarit", se construia primul studio cinematografic profesionist (dupa model sovietic, evident), si se pompau fonduri pentru stimularea unei productii de filme eminamente de propaganda comunista. Cinematografia romana, care traise la un nivel improvizat si derizoriu, dar nu lipsit de unele sclipiri de talent (Stroe si Vasilache, Gogulica, "Maiorul Mura"), dupa ce nasterea sa statuse sub semnul geniului ("Independenta Romaniei"), se maturiza in sfarsit cu adevarat - sub semnul prostitutiei totale...
In toiul acestei perioade de intuneric din cel mai adanc, cand pana si maestri ca Paul Calinescu sau Victor Iliu isi vedeau creativitatea sufocata de comanda politica, a izbucnit dintr-o data o raza de lumina care, prin candoarea ei absoluta, dublata de sclipitoarea inspiratie proprie marilor opere de arta, avea sa impuna pentru multi ani filmul romanesc in sfera antologiei universale. Tin minte ca, doua decenii mai tarziu, studiind pentru admitere o ambitioasa enciclopedie britanica a filmului mondial publicata in 1976, am constatat ca singurul articol romanesc prezent in ea era numele: Popescu-Gopo, Ion - urmat de un comentariu laudativ al capodoperei sale niciodata egalate, "Scurta Istorie", si mentionarea pasagera a altor cateva titluri ulterioare. In primii cinci ani ai carierei sale, Ion Popescu, cel zis si "Gopo", de la a carui nastere s-au implinit, in prima zi a acestei luni, optzeci si cinci de ani, realizase sapte scurt-metraje de desen animat pe care, din respect pentru marele artist relevat mai tarziu, merita sa le scoatem din neuitare fie si numai la nivel de titluri: "Ratoiul neascultator", "Albina si porumbelul", "Doi iepurasi", "Marinica", "O musca cu bani", "Surubul lui Marinica" si "Ariciul Rautacios". Erau cautarile incerte ale unei conceptii artistice care avea sa fie gasita o data cu prima aparitie a personajului legat indisolubil de creatorul sau: Omuletul, reprezentare generic-tandra a Omului insusi.
"Scurta istorie", laureat in 1957 al Palme d'or-ului pentru scurt metraj, a stupefiat lumea filmului prin acel simt genial al metaforei care avea sa devina marca autorului sau. Se cuvine sa amintim ca un rol decisiv in propulsarea Omuletului nu numai printre planetele unde-si planteaza nelipsita Floare, ci si in istoria filmului universal, le-a revenit poetic-nervoaselor partituri ale maestrului Dumitru Capoianu - un compozitor nedrept de ignorat ulterior, cum s-a intamplat cu atatea dintre valorile culturii noastre. Cele doua sequeluri, "Sapte arte" (1958) si "Homo sapiens" (1960), desi comparabile valoric cu primul film, au ramas definitiv in umbra lui, prin faptul ca n-au facut decat sa-i continue, liniar, rationamentele si figurile de stil, fara a mai aduce nimic nou.
Apoi, omuletul a fost reluat in pastile animate pentru televiziune, dedicate fiecare cate uneia dintre marile realizari ale omenirii - si publicate, sub forma de benzi desenate, in revista pentru copii "Cravata rosie" - premergatoarea "Cutezatorilor". Mult mai tarziu, in 1974, autorul isi implica din nou eroul intr-o alegorie sintetica a conditiei umane, cu "Intermezzo pentru o dragoste eterna" - continuare onorabila a vechii trilogii, chiar putin mai emotionanta, prin cateva accente sentimentale inteligent plasate. In sfarsit, pentalogia Omuletului se incheie cu ultima revenire a acestuia, in "Ecce Homo" (1979), episod final tulburator, atat prin aparitia unui personaj complementar (varianta extraterestra, diforma si grotesca, dar de o paradoxala intelepciune naiva, a Omuletului), cat si prin faptul ca, pentru prima oara, artistul simte nevoia sa expliciteze si latura intunecata a umanitatii, printr-o sevcenta de montaj cu unele dintre cele mai crude atrocitati de pe planeta - inainte de a-si reinstitui cu drepturi depline optimismul debordant si irezistibil. Sincronizarile cronologice au facut ca tocmai in perioada difuzarii acestui film (pe care, in sinea mea, il numeam cu veneratie "Ecce Gopo") sa-l cunosc personal pe maestru, avand splendida surpriza de a intalni un om de o cordialitate, charisma, comunicabilitate si modestie uluitoare. Diverse interactiuni ulterioare, prin studiourile de sunet sau filmari combinate, au completat portretul acestui urs urias si bland, caruia prestigiul nu-i tocise cumsecadenia si generozitatea. Personalitatea lui benign-electrizanta avea sa se regaseasca in latura umana a tuturor filmelor sale cu actori, care incepand tot din 1956 i-au dublat opera animata.
Trecand peste nesemnificativa anecdota familiala de debut, "Fetita mincinoasa", merita sa aruncam o privire asupra urmatorului scurt-metraj cu actori, "O poveste ca-n basme" (1959), care contureaza deja cateva dintre trasaturile definitorii ale artistului de mai tarziu: reconsiderarea basmului traditional din perspectiva moderna, cu accente comic-absurde, si mai ales ambitia de a vorbi virtualmente integral prin imagine (singura replica a filmului fiind: "Vreau sa ma marit!"). Regasim procedeul in urmatorul Gopo cu actori, si primul sau lung-metraj - controversatul "S-a furat o bomba" (1961), unde tot ce se rosteste este: "Oo! Ooo! Oooo!" (Liliana Tomescu) si "Bomba...!" (Ovid Teodorescu), pe parcursul a saizeci si cinci de minute de vanzoleala caricatural-realista atat de precis calculata, incat penduleaza permanent intre expozitiv si criptic - dihotomie care avea sa mineze, in diverse proportii, toate lung-metrajele lui Gopo de mai tarziu. Ce-i drept, inteligenta si neobosita originalitate de la baza sistemului expresiv al lui Gopo i-au adus o nominalizare la Palme d'or.
Gopo reia aceeasi formula alegorica si estetica in "Pasi spre Luna" (1963), mai teatral dar si mai... sonor, caci filmul se hraneste si din ograda musicalului - aria "E pur si muove", interpretata cu suava ironie de Radu Beligan, avand suficient umor pentru a deveni chiar un oarecare hit pe termen limitat. Mult mai bine organizat, in schimb, se releva "De-as fi Harap Alb", o viziune din nou modernista asupra basmului clasic al lui Creanga, care imbina detasarea cu implicarea, si formula "basm in basm" cu autoreferentialitatea si autocontinerea, ca o adevarata serie interminabila de papusi Matrioska. Nu putine sunt opiniile conform carora, prin aceasta parafraza, talentul lui Gopo a atins, in sfera filmului cu actori, cea mai mare apropiere de nivelul geniului dezvaluit prin trilogia animata a Omuletului - dar intr-o cu totul alta cheie; s-ar putea spune ca avem de-a face cu cel mai homoerotic film turnat vreodata sub o dictatura de sorginte stalinista - dupa "Ivan cel Groaznic", evident! - mai ales in ambiguitatea senzual-provocatoare a relatiei dintre angelic-natantolul protagonist (Florin Piersic) si handsome-maleficul Span (Cristea Avram), sau in inegalabilul decor al imparatiei lui Rosu Imparat (Emil Botta), conceput in mod explicit ca o catacomba de tortura sado-maso populata de culturisti cu cagule rosii si legaturi de piele batute-n tinte argintii in jurul soldurilor, carora notoria "Oaste a lui Papuc" le canta "Cand se duc oltenii-n piata / Ca la patru dimineata...", intr-un delir bizar-comic irezistibil. Nu degeaba Gopo a fost premiat pentru cea mai buna regie in 1965, la Festivalul International de Film de la Moscova, unde filmul sau candidase si la Marele Premiu.
In mod surprinzator, de-a lungul urmatorilor zece ani autorul s-a disipat in cam tot atatea filmulete derizorii, dintre care s-ar distinge vag "Faust XX" (1966). Abia in 1975, Gopo revine in avanscena cinematografului romanesc, cu "Comedie fantastica", un S.F. in toata regula, dar abordat la cel mai soft mod posibil, despre alienare si umanitate in conditiile unei societati hiper-tehnologizate. Un an mai tarziu, artistul isi reitereaza formula predilecta, in "Povestea dragostei", unde purcelul cel nazdravan din "Povestea porcului" a lui Creanga e de fapt un chipes extraterestru blindat intr-un combinezon anti-poluare. Din pacate, marile momente de inspiratie din urma cu zece-douazeci de ani nu se mai repeta... Semnificativ, in acest sens, este proiectul lui Gopo apropo de un alt basm celebru al lui Creanga: "Fata babei si fata mosneagului", caruia mereu nelinistitul artist ii exploreaza structurile ascunse spre a identifica resorturi mitice si arhetipale esentiale - cum ar fi: cainele = pamantul, parul = aerul, cuptorul = focul, fantana = apa, si asa mai departe. Numai ca, de la aceste nobile intentii si pana la panza argintie a ecranului calea-i atat de lunga (sau, mai bine zis, lungita zadarnic de autor), incat "elementul foc" a devenit un licurici ai carui pantofi nu stralucesc daca nu-s bine lustruiti, "elementul aer" e o larva cu numele turcesc de "Omid
