Mircea Diaconu - inepuizabil la 62 de ani

- Bursucul aruncă bomba...
Şi-elefantu-şi pierde...
...îşi pierde...?
..ce-şi pierde elefantu’?
- ... ...? ...! ... ...trompa.
Ştiţi, n-am găsit altă rimă...

Ar trebui să trăieşti pe altă planetă, sau cel puţin în creierii munţilor, ca să n-ai habar de celebra "Fabulă" de la începutul anilor '70 (atunci la TVR, acum şi pe youtube), în care marelui Toma Caragiu îi dădea replica un tânăr candid şi sclipitor, plin de umor discret, în mare parte necunoscut pentru publicul larg - filmul lui de debut, "Nunta de piatră" (1973, regia Mircea Veroiu şi Dan Piţa) nefiind tocmai genul unde să se bulucească lumea-n săli). Cei mai mulţi dintre noi atunci l-am descoperit... Mircea Diaconu este actorul care, în fiecare creaţie, e blindat cu cea mai impecabilă dezinvoltură, dezvoltată în direcţia unui talent creativ de geniu şi fundamentată pe o temeinică analiză a fondului şi mijloacelor de expresie. Categoric, atunci ca şi acum, unul dintre actorii noştri de top-ten.

Născut la 24 decembrie, 1949, în Vlădeşti, Argeş, a urmat liceul la Câmpulung Muscel, iar în 1967 a intrat la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale". Debutul în film, menţionat mai sus, i-a prilejuit din primul moment o compoziţie memorabilă, în fragmentul "La o nuntă", de Dan Piţa - acel dezertor curat la suflet şi sărăcuţ cu duhul, care cântă cu o puritate deplină balade populare şi e ucis în bătaie, complet gratuit, de nuntaşii beţi şi răzbunători. Imediat după aceea, a fost angajat la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra (pe care avea săl părăsească în 1982, transferându-se la Nottara), unde l-am văzut pe scenă pentru prima oară într-un Brânzovenescu irezistibil, alături de Farfuridi al lui Dem Rădulescu, din celebra montare a lui Liviu Ciulei cu "O scrisoare pierdută" - peltic şi sâsâit, aşternea peste chipul personajului un voal de imbecilitate impenetrabilă, mai ales când îşi debita cretinoid replica leit-motiv: "Nu-nţsseleeeggg..." Tot atunci, şi tot în regia lui Ciulei, a fost Regele Filip al Spaniei, în "Elisabeta I", de Paul Foster - altă compoziţie comică de neuitat, îmbinând concepţia clasică proprie epocii cu viziunea hazlie modernistă a textului şi a regiei (prin care-şi găseau locul şi diverse glumiţe meta-scenice - Toma Caragiu, în rolul cămătarului Lazarus Tucker, îl gratula suav: "Maiestate... Aveţi picioare de diacon...!") Coincidenţele mergeau şi mai departe, prin acea perioadă Mircea Diaconu jucând şi un alt personaj cu acelaşi lume - protagonistul din "Filip cel bun" (1975, Dan Piţa), din nou un tânăr neîntinat şi dezarmat în faţa unei societăţi meschine, marcând finalul filmului cu acea privire pierdută de dezamăgire după eşecul posibilei relaţii cu fata din staţia I.T.B., dar mai ales apropo de viermuiala sub-umană din jur.

Totodată, însă, actorul atât de sensibil şi aparent vulnerabil dovedea şi nebănuite resurse de forţă. După micul securist din "Capcana" lui Manole Marcus (1974), prezentat evident ca un erou fără prihană în lupta cu "bandiţii din munţi", cum erau etichetaţi pe-atunci eroii rezistenţei anticomuniste, acelaşi Nolly Marcus, tot în contextul unei mistificări istorice dar realizată cu incomparabil mai multă măiestrie, l-a distribuit în rolul comisarului Radu Toma, din memorabilul "Actorul şi sălbaticii" (1975). S-a refăcut, astfel, tandemul cu Toma Caragiu, deja consolidat atât în televiziune cât şi în teatru, iar Mircea Diaconu a putut construi un personaj care, mimând sfiala şi umilinţa auto-ironică, se releva un redutabil apărător al eroului, care pe parcurs îi devine şi bun prieten - până la sfârşit, silueta sa întrezărindu-se în planul secund al ultimului cadru, când inima marelui actor cedează definitiv. Aceeaşi combinaţie de gingăşie şi forţă transpare din alt rol important al perioadei - medicul Mitică Irod, din "Mere roşii" (1976, Alexandru Tatos), personaj pe care scenaristul Ion Băieşi avea să-l dezvolte ulterior, într-o cheie diferită, în "Balanţa" (1992), unde Lucian Pintilie i l-a încredinţat lui Răzvan Vasilescu. Personal, însă, l-am simţit mult mai uman şi echilibrat pe primul Mitică Irod, al cărui joc rafinat sugera cu mare subtilitate omenia eroului în raport cu venalitatea din jur (reprezentată de Ion Cojar, în rolul doctorului Mitroi).

Dintre rolurile de la Bulandra, am mai reţinut un savuros (dar nesemnificativ) travesti, în Efimiţa din "Conu' Leonida faţă cu reacţiunea" de Caragiale (1979, regia Dan Micu) - pe când în cinema colaborările curgeau non-stop. Pe lângă diverse alte roluri mai mult sau mai puţin importante, s-a evidenţiat celebrul Romulus Brad din trilogia "...Ardelenilor", realizată de Dan Piţa şi Mircea Veroiu între 1978 şi 1981 - un erou comic finalizat de Mircea Diaconu în stilul său inimitabil: acelaşi mariaj, mereu proaspăt, între infantilism şi bărbăţie, între stângăcie şi duritate, între sensibilitate şi tărie de caracter, construit printr-o combinaţie, atent gestionată, de rigoare şi spontaneitate.

Între timp, anul 1980 i-a adus unul dintre cele mai speciale roluri, pe nedrept aproape căzut în uitare de-atunci - Pătru cel Scurt, din "Vînătoarea de vulpi", excelenta ecranizare a lui Mircea Daneliuc după romanul "Nişte ţărani", de Dinu Săraru - unde în tandem cu Sofia Vicoveanca, alături de cuplul Mitică Popescu / Vali Seciu, cei patru actori întregeau compozit portretul ţăranului român confruntat cu valul de beznă al colectivizării (imagine marcă: pierderea în întuneric a lui Năiţă Lucean din cadrul final, în montaj paralel cu înmormântarea lui Pătru...). Tot Piţa, în "Ioanide" (1980), l-a folosit într-un rol episodic de miliţian cu ieşiri isterice, iar Pintilie l-a identificat cu Iordache, în robusta distribuţie de nume grele a problematicului "De ce trag clopotele, Mitică?" (1981), difuzat pe ecrane, cum bine ştim, abia după revoluţie.

Alexandru Tatos, în schimb, a apelat din nou la el pentru un personaj paradoxal ca de obicei - bufetierul din episodul central al filmului-triptic "Secvenţe", cumsecade şi pisălog, cinstit şi inconştient-crud, plin de farmecul unui tembelism iremediabil. ...Şi filmele au continuat să curgă, mai multe în fiecare an, cum era şi firesc, ritmul scăzând abia în perioada tulbure şi şubredă din anii '90 - când, din fericire, a avut măcar şansa şoferului Andrei, din "Asfaltango"-ul lui Nae Caranfil (1995), urmat, la o distanţă de şapte ani (echivalentă cu doar... două roluri în cinema) de Ovidiu, non-eroicul protagonist din "Filantropica".

Aici, tot cu ajutorul lui Nae, Mircea Diaconu a reînviat tipul de personaj în care se consacrase pe vremuri, adaptat la realităţile noii societăţi, specificul stilul cinematografic actual şi... datele proprii vârstei - deşi,cu ajutorul machiajului dar, mai ales, al propriilor lui resurse interioare, a reuşit să reîntinerească absolut credibil, măcar cu câţiva ani. Profesorul de română cu veleităţi scriitoriceşti, ratat pe toate planurile şi terorizat de elevi derbedei, care ajunge un incredibil (dar adevărat!) cerşetor profesionist "de elită" - inclusiv cu aportul lui Gheorghe Dinică, în deja legendarul său Dom' Pepe - a rămas ca o imagine simbol a românului de nivel mediu scufundat în marasmul acelei "perioade de tranziţie" unde cloaca politică post-decembristă tocmai înmormânta cu sârg toate idealurile revoluţiei. Culmea, peste câţiva ani, chiar şi el însuşi a cârmit în direcţia unei cariere similare, actualmente fiind parlamentar liberal. Totuşi, avem motive să credem că mirajul căpătuirii nu i-a afectat luciditatea critică, după cum demonsterază rolul din "Ticăloşii" lui Şerban Marinescu (2007), care deşi se înscrie în derizoriul unei pelicule stângace şi ostentative, izbuteşte totuşi să contureze portretul arhetipal, de arivist mârlan şi fără scrupule, al politicianului român actual.

Pe aceeaşi direcţie, oarecum, evoluează şi participarea la lamentabilul "Poker" (2010, Sergiu Nicolaescu), din fericire contrabalansată de alte creaţii valide ale perioadei de reviriment cinematografic românesc al ultimului deceniu: domnul Dragnea din "Legături bolnăvicioase" (2006, Tudor Giurgiu), Tanasie din "Caravana cinematografică" (2009, Titus Muntean), şi mai ales personajul titular din "Tache" (2007, Igor Cobileanschi), film scris de talentata scenaristă şi actriţă Mara Nicolescu, propria lui parteneră din "Filantropica" - o comedie amar-macabră care-i oferă lui Mircea Diaconul şansa de a jongla din nou cu paradoxurile, dovedind că şi acum, după aproape patru decenii de carieră, a rămas efectiv inepuizabil.