"Lincoln"… sau "Amendamentul 13"?

Întâmplarea (sau poate nu...) a făcut ca în ultimele luni să avem parte de cel puţin două filme cu subiecte înrudite. Mai explicit, anul trecut Timur Bekmambetov lansa Abraham Lincoln: Vampire Hunter; ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, Richard Schenkman a trântit şi el Abraham Lincoln vs. Zombies, conform principiului: de ce să o luăm pe arătură doar o dată, dacă se poate şi a doua oară...? Pe de altă parte, într-un registru mult mai onorabil, acum câteva zile am avut parte de Django Unchained - care, de Tarantino fiind, s-a jucat meseriaş cu tema sclaviei în Statele Unite imediat anterioare Războiului Civil. Am analizat-o pe larg atunci. Din fericire, tema s-a recuperat parţial cu actualul film de inspiraţie similară, Lincoln.

De ce doar parţial? În primul rând - sau, mai bine zis, în prima jumătate de oră - o bună prietenă, reputată actriţă (ar fi off topic să-i dau numele aici), şi-a luat tălpăşiţa din sală, ca să nu sucombe ucisă mortal de plictiseală. N-o condamn: simultan mă întrebam la rându-mi: "Ce-i asta, dom'le...?" Noroc că, în continuare, situaţia s-a redresat. Dar, s-o luăm metodic. În primul rând, povestea nu este atât despre Abraham Lincoln (omul politic, omul ca om, omul ca orice), cât mai ales despre Amendamentul 13, prin care Congresul S.U.A. a declarat negrii egali în faţa legii cu albii, astfel abolind de facto (şi de jure, printr-un anumit paragraf), sclavia. Despre asta-i vorba. Ca întindere, precum şi ca pondere, Lincoln figurează mai degrabă ca un personaj secundar.

Principalul personaj este clasa politică americană a anilor 1864-65, scindată între yankeii aboliţionişti şi tradiţionaliştii cu simpatii sudiste. Apoi, pentru a intra în detalii, scenariul lui Tony Kushner (inspirat parţial de cartea lui Doris Kearns Goodwin), urmăreşte o structură extrem de discutabilă. Concentraându-se, aşa cum spuneam, strict asupra etapei finale din lupta parlamentară pentru controversatul Amendament 13, construcţia poveştii aplică destul de conştiincios regulile paradigmei dramaturgice, în raport cu subiectul principal, dar le ignoră apropo de personajul titular.

Abraham Lincoln nu e ceea ce se numeşte un protagonist, ci mai degrabă un susţinător principal al cauzei. Nevoia lui dramatică e fixă, iar evoluţia, staţionară. Singurele frământări şi oscilaţii funcţionează în relaţie cu sub-ploturile: dilema fiului vis-à-vis de înrolarea sau nu în armata unionistă, instabilităţile psihice ale soţiei, ori interacţiunile cu unii congressmeni pe care trebuie să-i atragă de partea Partidului Republican. Inclusiv din acest motiv, prima parte a filmului e incredibil de trenantă: o expoziţiune constând din vorbe, vorbe, vorbe, rostite de diverse personaje printre care şi Abe Lincoln, în varii decoruri.

Kushner pare să ignore faptul că un setup cinematografic, pe lângă rolul său informativ, trebuie să mai şi incite, şi să creeze tensiune. Lucrurile sunt mult mai grave, dacă ţinem seama că, în acea perioadă, exista tensiune cât cuprinde: Războiul Civil făcea ravagii, deşi bătălia de la Gettysburg îi răsturnase decisiv balanţa, oamenii mureau pe capete şi oraşele erau făcute scrum (absolut degeaba), iar în Congres se ascuţeau cuţitele pentru confruntarea finală. Contextul istoric oferea toate datele pentru o introducere incendiară - fie şi desfăşurată doar verbal, în ambianţa molcomă de la Washington. Nu-mi pot reprima amintirea unor filme ca Twelve Angry Men (1957) sau Murder on the Orient Express (1975), ambele de Sidney Lumet, unde se crea un dramatism inimaginabil exclusiv pe bază de dialoguri (şi nu doar pe porţiuni, ci cât era filmul de lung...!) Din păcate, nici Spielberg nu mai e ce-a fost odată - ne putem doar aminti nostalgic de ce era el în stare la vremea când ne dădea palpitaţii cu un şofer liniştit, o maşinuţă şi un camion, în Duel (1971), sau cu un şerif responsabil şi un primar obtuz, în Jaws (1975).

Lucrurile se redresează, însă, odată cu prima secvenţă din Camera Reprezentanţilor, care prilejuieşte în sfârşit declanşarea dinamismului şi a diversităţii. Pornind de aici, scenariul se aşează competent în parametrii structurali, iar regia îşi găseşte şi ea, parţial, nervul. În ambele planuri (al conţinutului şi al stilului), filmul capătă personalitate şi consistenţă, oferind un captivant portret colectiv al omului politic american din acea perioadă, inclusiv posibilele extrapolări spre prezent. Ni se oferă o galerie de personaje multicolore şi substanţiale, în frunte cu Thaddeus Stevens (un Tommy Lee Jones complex, sfâşiat în dilema dintre principiile morale şi tacticile politice); personal, m-a captivat mai mult decât staticul Lincoln, identificând mai degrabă în prezenţa şi evoluţia lui datele unui autentic protagonist.

Urmează Hal Holbrook, Lee Pace, David Straitham, James Spader, Boris McGiver şi mulţi alţii - iar punctul culminant, cu votarea Amendamentului 13, se constituie într-o secvenţă admirabilă, marcată atât de diversitatea personalităţilor şi a reacţiilor, cât şi de montajul alternativ cu militarii de pe front care primeau "live" veştile despre voturi, prin telegraf. În zona adiacentă, se disting Sally Field (într-o compoziţie echilibrată, fină şi convingătoare a lui Mary Todd Lincoln), Joseph Gordon-Levitt (Robert Lincoln) sau Jared Harris - cu un portret al Generalului Ulysses Simpson Grant corect şi expresiv, dar cam schematic şi idealizat din scriitură (Grant, atât ca militar, cât şi ulterior, ajuns preşedinte, a fost un caracter extrem de contradictoriu şi spectaculos, scindat între forţă de caracter şi vicii, între moralitate de faţadă şi colcăieli de intrigi ascunse). De asemenea, e dezamăgitor de expediat adversarul său, Generalul Robert E. Lee (Christopher Boyer, într-o apariţie scurtă şi amorfă), deşi istoria îl consemnează ca fiind unul dintre marii învinşi care au rămas mai iluştri decât învingătorii lor (alături de Hannibal, Napoleon şi alţii).

Tot pe aceeaşi porţiune a filmului, Spielberg recuperează nu numai pe direcţia tensiunii dramatice, ci şi la nivel emoţional; deşi cam supralicitează pe partea comentariului muzical, planul imagistic e atent lucrat, de o mare expresivitate plastică, recurgând la compoziţii atent gestinoate şi clarobscururi rembrandtiene. Deşi obosit, încă n-a uitat regulile meseriei, şi nici inspiraţia nu i-a pierit întru totul. Ca atare, dezamăgirea din deschidere se compensează prin încărcătura afectivă. În schimb, un alt rateu se înregistrează în final.

Atentatul asupra lui Lincoln a rămas în istorie ca primul dintre cele patru cazuri de Preşedinţi americani ucişi în timpul mandatului (i-au urmat James McKinley, Abram Garfield şi John Fitzgerald Kennedy) - de un impact cu atât mai puternic cu cât, dincolo de lipsa oricărui precedent, survenea într-un moment de mare potenţial dramatic: la doar câteva zile după victoria în ambele confruntări (lupta din Congres şi Războiul Civil). Asasinarea lui Lincoln a fost redată, mai mult sau mai puţin exact, în nenumărate alte filme, de la westernuri de duzină până la ambiţiosul serial biografic de televiziune "Lincoln" (1974-75 - George Schaefer, după cartea lui Carl Sandburg), cu Hal Holbrook în rolul titluar. Ca atare, filmul de faţă ar fi avut de ales cel puţin între trei variante: din nou o reconstituire detaliată, cu scrupulozitatea proprie filmelor istorice din zilele noastre; o prezentare dezvoltată cu măsură, în ton cu concepţia întregului film; o eludare elegantă, în favorea sugestiei şi a încărcăturii simbolice.

Or, Kushner şi Spielberg optează pentru cea mai proastă soluţie: expedierea printr-o simplă replică anunţând evenimentul, urmată direct de cadrul morţii lui Lincoln pe patul de suferinţă, cu cei apropiaţi în jurul său (la drept vorbind, extrem de frumos compus, ca un tablou cu conotaţii biblice), pentru a încheia cu un flash-back discursiv, similar cu imaginea finală din Jesus of Nazareth (1977 - Franco Zeffirelli); iar John Wilkes Booth lipseşte cu desăvârşire, nefiind nici măcar menţionat în vreo replică. Până şi Sergiu Nicolaescu, în Mihai Viteazul (1971) o rezolvase mai bine. Nu sunt singurul care consideră că, de fapt, filmul se încheie în momentul plecării eroului spre teatrul unde-şi va găsi moartea - acel cadru în care se îndepărtează încet spre uşa casei, petrecut de privirea afectuoasă a valetului negru, nedumerit de refuzul perechii de mănuşi negre aduse în locul celor albe...

În orice caz, principalul atu al filmului rămâne, evident, interpretarea lui Daniel Day-Lewis. Trecând peste marele handicap al insuficientei dezvoltări scenaristice, şi peste marea performanţă a machiajului, Lewis izbuteşte o compoziţie pe cât de complexă, pe atât de rafinată, întregind din nuanţe expresive, priviri subtile, intonaţii atent măsurate şi o mobilitate economică, marcată de câteva scurte ieşiri temperamentale - per ansamblu, o personalitate care, dincolo de calmul său imperturbabil, emană forţă, fermitate, abilitate şi charismă, în ton cu titlul cărţii lui Doris Kearns Goodwin: "Team of Rivals: The Political Genius of Abraham Lincoln"). Geniul politic al lui Lincoln transpare clar - dar caimacul îl ia tot echipa rivalilor.