Indiferent de orice alte considerente, asupra datelor interpretative ale lui Dorel Vişan (născut în 25 iunie, 1937, la Tăuşeni, Cluj) nu poate încăpea nici o îndoială. Este, în mod paradoxal, unul dintre acei actori care pot înnobila chiar şi cele mai lamentabile filme - inclusiv în virtutea unei totale dezinhibări în acceptarea, construirea şi finalizarea rolurilor.
Format pe scenele teatrelor de provincie, a debutat în cinema relativ târziu, la treizeci şi şapte de ani, cu două rolişoare din "Păcală" (1974, Geo Saizescu) şi "Trecătoarele iubiri" (1974, Malvina Urşianu), urmate de Nichitache din "Tănase Scatiu" (1976) şi, în sfârşit, Lumânăraru, din "Între oglinzi paralele" (1978, Mircea Veroiu, ecranizare a celebrului roman "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", de Camil Petrescu), unde l-am şi descoperit pentru prima dată, recunoscându-l pe afaceristul oneros şi rudimentar din paginile camilpetresciene (în pofida faptului că, citind cartea, mă dusese instinctiv cu gândul la Gheorghe Dinică).
Tot atunci, am avut şi prilejul de a-l vedea pentru prima oară pe scenă, în "A treia ţeapă", de Marin Sorescu, unde crea o compoziţie diametral opusă: Mitrică, ţăranul "călător-în-timp", cu umorul său hâtru şi blajin. Era, practic, lansarea definitivă a lui Dorel Vişan pe ecrane - momentul când a început să fie distribuit masiv, în câteva filme pe an.
Astfel, cvasi-simultan cu Lumânăraru, în acelaşi an 1978 l-au folosit alţi trei regizori, care debutau cu toţii în lungmetraj: Stere Gulea, cu "Iarba verde de acasă", Visarion Alexa, cu "Înainte de tăcere", şi Felicia Cernăianu, cu "Gustul şi culoarea fericirii". Anul 1979, i-a adus rolurile din "Casa dintre câmpuri" (Alexandru Tatos) şi "Drumuri în cumpănă" (Virgil Calotescu), iar în 1980 a beneficiat de nu mai puţin de şase filme: "Rug şi flacără" (Adrian Petringenaru), "Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu" (Malvina Urşianu), "Bună seara, Irina" (debutul regretatului Tudor Mărăscu), şi mai ales "Mireasa din tren" (Lucian Bratu), unde construia o foarte interesantă relaţie tată-fiu cu personajul principal Filimon (Radu Gheorghe), "Ioanide" (Dan Piţa), aici relaţia patern-filială inversându-se, în tandem cu marele actor prea puţin folosit şi uitat de toată lumea Cazimir Tănase (în rolul lui Bonifaciu Hagienuş) şi, în sfârşit, "O lacrimă de fată" (Iosif Demian), film pe care-l susţinea cu robusteţe calmă, de la cap la coadă, în rolul ofiţerului anchetator.
În continuare, aproape că n-a mai existat an în care Dorel Vişan să nu facă cel puţin un rol de film. A mai fost Odoleanu, din "Semnul Şarpelui" (1981, Mircea Veroiu), Prim-secretarul din "Probleme personale" (1981, David Reu), Partenie din "Castelul din Carpaţi" (1981, Stere Gulea), Murgu din "Femeia din Ursa Mare" (1982, Adrian Petringenaru), a jucat în "Baloane de curcubeu" (1982, Iosif Demian), ca şi în celebrul "Faleze de nisip" (1983, Dan Piţa), filmul care l-a isterizat pe Nea Nicu, declanşând perioada neagră din cinematografia românească a anilor 1984-1989). În 1984 i-a dat chip cunoscutului detectiv "Bunicul" (jucat într-un film anterior de Octavian Cotescu), al romanelor lui Petre Sălcudeanu, în "Bunicul şi o biată cinste" (Iosif Demian), devenind totodată şi avocatul din serialul TV "Eroii nu au vârstă" (Dan Mironescu şi Mihai Constantinescu - film gen "Pistruiatul", despre colaboraţionismul "eroic" dintre copii şi ilegalişti, intitulat iniţial "Fata din strada Florilor", până şi-a amintit cineva că, pe vremea aia, strada Florilor din Cluj era notorie pentru... bordeluri!).
Anul următor, 1985, i-a adus nu mai puţin de şapte filme, inclusiv "Declaraţie de dragoste" (Nicolae Corjos), unde era simpaticul maistru de şantier Nea Tăticu - prilej de a lucra împreună, dar fără ca între noi să se realizeze vreo apropiere - la care s-au mai adăugat "Sper să ne mai vedem" (Puşi Dinulescu), "Sezonul pescăruşilor" (Nicolae Opriţescu), "Piciul" (Iosif Demian), "Năpasta" (Visarion Alexa), "Furtună în Pacific" (Nicu Stan) şi "Domnişoara Aurica" (Şerban Marinescu). După alte câteva treceri pe ecran mai mult sau mai puţin semnificative - "Pădureanca" (1986, Nicolae Mărgineanu), sau "Cale liberă" (1987, Nicu Stan), Dorel Vişan a cunoscut, tocmai pe finalul perioadei comuniste, apogeul carierei sale cinematografice, cu "Moromeţii" (1988, Stere Gulea), dar mai ales cu "Iacob" (1988, Mircea Daneliuc), acea tulburătoare compoziţie a eroului titular Iacob Onisia, care după ce ducea pe umeri un întreg film extrem de greu şi apăsător (chiar şi de-a lungul... lungitului segment median), atingea sublimul cu cele douăzeci de minute apocaliptice din final - agonia aproape mută a lui Iacob, în corfa de funicular încremenită deasupra hăului alb...
Imediat s-a ilustrat printr-o altă compoziţie substanţială şi bogată, ca Ion Creangă, în "Un bulgăre de humă" (Nicolae Mărgineanu), tandem cu neuitatul Mihai Eminescu al lui Adrian Pintea - şi, totodată, cu Tinca Vartic a Mioarei Ifrim, o actriţă extraordinară pe care filmul românesc, cu rare excepţii, a ocolit-o de parcă ar fi avut ceaţă pe ochi. Perioada post-comunistă, deşi în continuare generoasă sub aspect cantitativ cu Dorel Vişan, a înregistrat, din păcate, un uşor declin valoric - nu sub aspectul calităţilor interpretative ale actorului, care a ştiut tot timpul să se ferească de plafonare şi/sau manierizare, ci mai ales prin racolarea lui, de la un moment dat, în tot mai multe filme derizorii. Oricum, nu putem omite roluri de mare impact ca preotul din "Balanţa" (1992, Lucian Pintilie), prezent în acea noapte "valpurgică" a chefului de la ţară, (semnificativ fiind, printre altele, şi faptul că Dorel Vişan ilustra perfect capacitatea unui actor de a nu fi vulgar chiar şi la rostirea unor replici ostentativ-violente, ca leit-motivul personajului său "băăă, vă fut muma-n cuuur...!"), Duiosul din "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993, Şerban Marinescu), şi mai ales ultimele două filme ale lui Mircea Daneliuc care mai conţineau momente de luciditate: "Senatorul melcilor" (1995) şi "Sistemul nervos" (1995). Printr-o stranie ironie a destinului, în cel dintâi juca rolul titular al unui demnitar grobian inspirat aproximativ de fostul ministru al culturii Petre Sălcudeanu (însuşi autorul unuia dintre personajele sale de odinioară - Bunicul din 1984) - şi tot un demnitar, nevăzător (fără nici un alt rost decât acela de a sugera că "guvernul e orb") contura, mai şters, în cel de-al doilea.
De altfel, cineaştii acestei perioade vedeau tot mai mult în el arhetipul crescând-clişeatic al puterii veroase şi depravate, în frunte cu Şerban Marinescu, care l-a mai distribuit în "Turnul din Pisa" (2002), "Magnatul" (2004) şi "Ticăloşii" (2007 - după romanul "Ciocoii noi cu bodyguard", de Dinu Săraru), unde personajul Dan Dumitru, poreclit "Dandu Patricianu", era de fapt un portret străveziu al lui Dinu Patriciu (culmea, semănând involuntar, în plan caracterologic, mai mult cu autorul literar/scenaristic al personajului, decât cu modelul real al acestuia). Tot un senator i-a fost încredinţat şi în serialul "Inimă de ţigan" (2007, Alexandru Fotea şi Iura Luncaşu).
Pe lângă aceste "participări importante la filme neimportante", a mai beneficiat totuşi şi de "participări neimportante la filme importante" (conform unui joc sintagmatic favorit al lui Dragoş Galgoţiu), cum ar fi cei doi poliţişti primiţi de la Cristian Mungiu - în "Zapping" (2000) şi "Occident" (2002) - sau rolul pe care i l-a oferit Tudor Giurgiu în apropiatul "Despre oameni şi melci" (2012). Nici de această dată nu putem să ignorăm jongleriile destinului: din nou... melci! Sperăm, numai, ca acum să nu le mai aparţină vreun... senator!
COPYRIGHT FOTO: Mediafax Foto/Mircea Roşca
