La inceputul anului acesta inauguram Premiile Cinemagia pentru filmul romanesc, punand la dispozitia publicului spectator o platforma de vot online, astfel incat productia romaneasca preferata de majoritatea votantilor sa primesca trofeul cel mare al publicului.
Dupa cele doua luni de vot, “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” a iesit castigator la cele mai importante categorii - inclusiv “Cel mai bun film in 2007” si “Cel mai bun regizor”. Prin urmare, i-am facut o vizita regizorului preferat al romanilor - Cristian Mungiu - ca sa-i inmanam trofeele. Nu am ratat nici ocazia de a afla ce ne mai pregateste. Iata ce am aflat:
In primul rand, ce semnificatie are pentru tine faptul ca ai primit un premiu al publicului Cinemagia?
Premii ale publicului cred ca am mai primit, dar nu stiu daca acordate printr-un vot atat de direct. Am mai zis asta, cele mai simpatice si singurele care ar trebui sa conteze pentru un regizor sunt premiile publicului. Alea au un rost ca premii, celelalte premii sunt conjuncturale, tin de momentul respectiv, de cine s-a intamplat sa fie in juriu, de trend, de tipul de festival, sunt o gramada de chestii conjuncturale. Dar cand primesti un premiu al publicului este un semn foarte bun vizavi de modul in care a fost receptionat filmul tau. Si daca te intereseaza sa faci filme de public e cu atat mai placut, cu limitele de a primi un astfel de premiu in Romania. Dar asta nu e vina publicului sub nicio forma: faptul ca sunt atat de putine filme nu este vina publicului. Dar din perspectiva asta ai foarte rar ocazia la un film sa obtii un feedback de la public. Se intampla la sfarsitul proiectiilor de festival, unde ramai la Q&A si stai de vorba cu oamenii, dar acela nu este un vot cantitativ, pentru ca punctele de vedere ale oamenilor care pun intrebari si fac comentarii nu sunt intotdeauna relevante. E o fractie foarte buna, daca filmul a fost vazut de zeci de mii de oameni, ca premiul sa fie dat de mii de oameni. Ar fi ca un sondaj de opinie cu un esantion ok.
In ce etapa te afli cu proiectul “Amintiri din epoca de aur” si ce urmeaza?
Mie nu-mi place sa vorbesc despre ce urmeaza sa fac. In cinema ce urmeaza sa faci e foarte vag.
Strict, asa, ce se intampla acum in companie [n.red. Mobra Film] si de ce ma ocup eu este sa finalizez proiectul; suntem in postproductie cu primele episoade si in productie cu doua episoade suplimentare, castigate ulterior ca scurtmetraje la CNC.
Vreti sa le grupati, sa le prezentati in acelasi calup?
Asta e o decizie pe care o sa o luam cand filmele vor fi gata. Dar in buna masura asta e ideea.
Ca serie de filme scurte ar fi mai simpatice daca ar fi prezentate toate laolalta.
...Ar putea fi prezentate si in cinema?!
O sa luam decizia asta cand vor fi gata; e greu de estimat acuma ce durata totala or sa aiba. S-ar putea ca la sfarsit sa avem un montaj corespunzator mai degraba pentru doua serii de film, mai scurte si poate vom prefera sa le dam asa, decat un gen de lungmetraj foarte lung.
..gen film indian...
Si episoadele acestea cand vor fi gata? Cand le vom vedea?
Situatia e in felul urmator: cele filmate anul trecut sunt pe ultima linie in postproductie, dar am decis ca ele sa le astepte pe celelalte. Asteptam sa vedem ce fel de grupaj va iesi, si care va fi logica si ordinea finala pentru episoadele astea, apoi sa le dam dumul ca filme cu premiera la inceputul anului viitor; asa cred acum, poate ca in septembrie o sa-mi schimb parerea. Deocamdata incercam sa le terminam pe toate, ca filmare.
...Poate ne faci o surpriza si vii cu ele in septembrie, sau la sfarsitul anului...
Mai greu de crezut.
La noi, deocamdata, nu poti sa-ti permiti sa incepi un film direct in cinematografe, fara sa-l trimiti la un festival.
E o piata asa de mica si care depinde atat de tare de ce parere au avut altii despre chestia asta, iar nu despre ce parere avem noi despre film, incat e riscant sa incepi pur si simplu in cinematografe (cum a facut Lars Von Trier, de exemplu, la ultimul sau film: s-a decis ca nu-l mai duce la Cannes si sa inceape pe ecranele din Danemarca; sau cel care a luat Oscarul, acum un an [Das Leben der Anderen – n.r.] - a inceput in cinematografele germane; e si asta o cale).
La noi ar fi perceput ca o lipsa de interes a unui festival fata de film, nu ca o strategie...
Dar, oricum, e un film episodic, nu o sa aiba o mare soarta de festival, de tip omnibus, cu episoade diferite, povesti complet independente, si n-o sa aiba aceeasi cota de interes pentru un festival, cum ar avea un lungmetraj; eu am avut experienta asta cu Lost and Found, e un gen destul de special.
O sa fie simpatizate ca intamplari, ca legende urbane romanesti de catre public, in mai mare masura decat contam ca ar avea succes de festival.
In festival ar avea mai mare succes episoade trimise ca scurtmetraje, decat filmul ca serie;
asa cum a fost si filmul de la Cannes de anul trecut (filmul aniversar Chacun son cinema - n.r.) cu 30 de filme diferite de cate 3 minute... e vorba despre un gen care are soarta limitata.
Cum ai gandit filmul acesta: ca pe o marturie a ceea ce s-a intamplat in perioada comunista? Sau ca o morala? Ori pur si simplu ai vrut sa spui o poveste? Care, aparent, e mai “pentru public” decat “432”.
Episodele astea sunt intr-o masura mai mare decat “432” un film de public, e adevarat. Sunt scrise inainte de “432”, dar e un alt demers. E un concept foarte clar: ecranizare de legende urbane romanesti, pe care - daca le cauti – le gasesti pe net. Tot ce am facut in scenariu a fost sa incerc sa gasesc o poveste cat mai umana, care sa porneasca de la acea legenda urbana. Exista un public potential pentru fiecare legenda urbana; o legenda nu e o intamplare cu foarte mult miez de intelepciune, si nici cu o esenta din aia de cinema de arta, ci este o poveste populara pe care oamenii si-o zic unii altora cand stau la coada, ca sa treaca vremea mai usor.
De exemplu, in 1980 si ceva, cand nu se gasea deloc carne, inainte de Craciun, un cetatean care locuia la periferia unui oras mititel constata ca are o ruda la tara care are nevoie de ceva de la el.
Intrucat era inaintea Craciunului, cunostinta ii promite ca ii va aduce carne de porc, care valora greutatea ei in aur pe vremea respectiva. Si omul acela, ca sa-i arate ca e proaspata carnea si ca face un mare efort, ii aduce un porc viu...
O veste minunatat, dar care l-a plonjat in alta problema pe cetatean: cum sa faci sa bagi un porc viu intr-un bloc cu oameni flamanzi, inaintea Craciunlui, fara ca porcul sa nu guite...; si odata ce cumva au reusit sa faca asta, si-au pus problema cum sa faca sa sacrifici acest porc, fara sa guite.
...Cineva a avut ideea brilianta ca porcul sa fie gazat; aceasta e legenda urbana.
Hm, nu-mi este cunoscuta aceasta poveste.
Pai e vorba de alta generatie.
Eu sunt cititor de “Revista pentru patrie” si acolo era o rubrica speciala cu astfel de intamplari. Era revista militiei, pe care mi-o citea mie toata strada, inainte sa mi-o dea postasul.
Tot felul de cazuri, de acolo am citit o gramada de povesti de genul asta.
Miza a fost sa eviti a fi o ecranizare strict tehnica a unui gag, si sa-l transformi cu adevarat intr-o poveste: sa vezi care e semnificatia intamplarii aceleia pentru personaje si in epoca si sa nu fie o chestie ca un sketch la albumul duminical.
Deci vom avea o poveste care, de data aceasta, va fi - ca gen - o comedie...
Raportarea asta la filme, “ce gen e?”, este foarte jurnalistica. Astea sunt niste filme pe care eu nu le regizez, ci doar le produc. Dintre filmele facute pana acum, eu am regizat doar unul dintre ele, Hanno Hoffer altul, Razvan Marculescu altul si Tica Popescu inca unul. Deci n-as putea sa spun despre ce gen e vorba, nu e un action-thriller-adventure cu tenta de comedie, asta nu are nicio importanta. Ce incerc eu sa-i zic regizorului este “vezi sa nu fie fals”, ii spun sa incerce o poveste verosimila.
De la sesiunile de intrebari care ti s-a parut cea mai interesanta reactie sau intrebare?
Dupa proiectia publica de la Sfantul Gheorghe (in cadrul festivalului Anonimul), s-a ridicat aceasta doamna din public, care credea ca festivalul e o manifestare studenteasca, si a intrebat daca ea, taranca fiind, poata sa puna o intrebare. Ea a zis cea mai placuta fraza pentru un realizator. “Acesta e adevarul”, a zis. Un compliment mai mare nu poate sa-ti faca cineva.
Si cea mai surprinzatoare observatie sau o remarca negativa?
Este greu de zis, dar imi vine in minte acum o situatie, pe care n-am perceput-o ca avand conotatii negative ori pozitive. Mergeam cu avionul intr-una din nesfarsitele mele calatorii si pe scaunul din fata mea statea o duduie. Se tot intorcea, se tot uita, in mod evident ii paream cunoscut. S-a uitat de doua ori, s-a uitat de trei ori, pana la urma s-a luminat. S-a intors si mi-a zis: “Alin Mungiu? Va stiu de la televizor!” (Alina Mungiu-Pippidi, cunoscuta comentatoare si realizatoare de emisiuni de televiziune, este sora lui Cristian Mungiu - n.r.) Am avut un raspuns non-verbal la fel de vag ca si intrebarea ei. Mi-a placut ca a fost si aceasta justificare pentru faptul ca m-a identificat atat de “precis”: “v-am vazut la televizor”.
In ceea ce priveste observatiile negative, oamenii sunt in general politicosi. Se intampla mai mult afara, cand prezinti filmul in cate un festival, sa se ridice un roman plecat din tara de douazeci de ani, caruia ii lacrimeaza ochii si te intreaba “de ce-ti vorbesti tara de rau”. Este perceptia asta, a romanului emigrant, care a ramas cu o nostalgie si nu s-a integrat foarte bine, si care te confunda pe tine ca realizator cu actiunile de propaganda ale ministerului turistic din Romania. Si, daca nu arati ca in Delta e frumos, ca zboara pelicanii si ca pe litoral sunt turisti straini, inseamna ca nu faci popularitate tarii. Dar este o reactie cu care ne-am intalnit cu totii, cei care am fost pe la festivaluri in ultimii ani, si o luam cu o doza de amuzament.
Stii care e problema? Mi-ar placea sa facem niste filme mai tonice si despre lucruri mai putin sociale, problema e ca mai intai trebuie sa schimbam realitatea despre care facem filme. Oamenii cred ca ar trebui sa schimbam modul in care reflectam realitatea si nu realitatea in sine.
