Umor ireverenţios, comedie neagră şi melodramă într-o singură formulă, intrigi labirintice şi crize de identitate sunt câteva dintre ingredientele unui film marca Almodóvar. Regizorul spaniol se află la cel de-al 18-lea lungmetraj, iar succesul a devenit deja o obişnuinţă. Numai că „nu e întotdeauna o poveste de Hollywood – succesul nu vine aşa, dintr-o dată. La, început, am lucrat timp de 12 ani ca funcţionar la o companie de telefoane. Primele două filme le-am realizat în concediile fără plată pe care mi le luam din când în când”. ”La Piel Que Habito”/”Pielea în care trăiesc”, cel mai recent film al său, prezentat în premieră la Cannes în mai 2011, a intrat în cinematografele din România la începutul lunii şi este distribuit în România de Independenţa Film.
Atunci când Antonio Banderas făcea cunoştinţă pentru prima dată cu Pedro Almodóvar, la începutul anilor '80, persoana care îl introducea îl prezenta pe regizor astfel: „El e Pedro Almodóvar. A făcut un film până acum; niciodată nu îl va face pe al doilea”. Regizorul spaniol avea în jur de 33 de ani şi era foarte departe de succesul de care avea să se bucure ulterior. Primele aventuri cinematografice le avusese în a doua jumătate a anilor '70, o perioadă în care scena culturală spaniolă fusese dominată de „Movida”, un curent artistic mai mult sau mai puţin underground ce marca ieşirea din zona interdicţiilor şi a tabuurilor impuse de dictatura generalului Franco.
Pentru a se întreţine, Almodóvar lucra în timpul zilei la o companie de telefoane, iar în timpul liber scria articole sau povestiri scurte pentru o serie de publicaţii spaniole, lucra ca actor în companii de teatru locale sau, din timp în timp, îşi lua concedii neplătite pentru a face filme. Între anii '71 - '82, perioada în care a lucrat la compania de telefoane, a realizat o serie de filme de scurtmetraj pe peliculă de 8 mm. „Din fericire, eram tânăr şi nu dormeam prea mult, aşa că puteam să fac multe lucruri foarte diferite în acelaşi timp.”
Numai că, în 1982, pentru a realiza cel de-al doilea film al său, „Laberinto de pasiones” („Labyrinth of passion„, un film ce marca prima sa colaborare cu actorul Antonio Banderas), Almodóvar îşi lua cel de-al cincilea concediu fără plată de la compania de telefoane şi deja petrecea prea mult timp dedicându-se pasiunii sale în detrimentul slujbei. Era ultima dată când regizorul mai făcea acest lucru. Renunţând la munca ce îl ajuta să se întreţină, Almodóvar se dedică în întregime cinematografiei. Lucru care lui Pedro îi părea a fi cea mai bună decizie. Nu şi mamei sale care, chiar şi cinci ani mai târziu, după ce fiul său intrase pe scena cinematografică internaţională cu primul său succes major, continua să îl sfătuiască pe Pedro să se întoarcă la compania de telefoane, pentru că era o muncă mult mai „stabilă şi mai sigură”.
Poveştile şi ficţiunea în general fuseseră întotdeauna o parte extrem de importantă a vieţii lui Pedro. „Când mergeam la cinema atunci când eram mic, şi vedeam tot felul de filme – şi bune şi proaste, fără a fi conştient cine era regizorul filmului – era cea mai importantă experienţă a zilei respective. Pentru mine, filmele erau mult mai interesante decât viaţa reală. Era o lume paralelă, cea a filmului, de care aparţineam mai mult decât de realitate.”
Identificându-se cu unul din personajele dintr-unul din filmele sale mai recente („Broken Embraces”, 2009), Almodóvar mărturiseşte într-un interviu că a fost întotdeauna „un povestitor înainte de a fi regizor”, amintindu-şi că la 10 ani obişnuia să îşi distreze fraţii inventând poveşti. Pasiunea pentru ficţiuni a continuat şi în adolescenţă şi a persistat şi la maturitate. Almodóvar şi-a scris întotdeauna propriile scenarii şi mărturiseşte că, dacă nu ar fi devenit un regizor faimos, ar fi găsit cu siguraţă o altă modalitate, poate mai puţin „strălucitoare”, de a-şi spune poveştile, prin intermediul unui alt mediu artistic. Lucru foarte probabil - poveştile din filmele sale, întotdeauna fascinante, întortocheate şi ingenios construite, întotdeauna un amestec de umor şi dramă, sau, în unele cazuri, melodramă, au devenit o marcă inconfundabilă a stilului său. „Lucrez tot timpul cu ambele genuri. Îmi e imposibil să aleg exclusiv unul dintre ele deoarece pentru mine comedia e întotdeauna strâns legată de tragedie şi invers. Acest lucru este ceva profund spaniol – felul în care umorul şi drama sunt inextricabil părţile aceluiaşi întreg.”
Primul succes în Spania venise odată cu „Qué he hecho yo para merecer esto!” („What have I done to deserve this? „, 1984), o comedie neagră despre o familie disfuncţională din Madrid. Dar avea să mai treacă ceva vreme până când filmele regizorului să ajungă cunoscute pe scena internaţională. Acest lucru se întâmpla odată cu „Mujeres al borde de un ataque de nervios” („Women on the Verge of a Nervous Breakdown”, 1988). Filmul îi aducea lui Almodóvar o nominalizare la premiile Oscar şi cinci premii Goya în ţara sa, unul dintre ele pentru cel mai bun film. Fusese un succes atât de mare încât Almodóvar primise o serie de propuneri de a realiza filme în America cu bugete substanţiale, numai că regizorul le refuzase pe toate pentru că i se părea mult mai important să facă filme în ţara sa, în limba sa şi cu buget modest. A rămas consecvent acestei decizii. Cu producţiile spaniole de buget mic sau mare a câştigat în continuare un succes internaţional din ce în ce mai semnificativ. „Átame!” (1990), „Todo sobre mi madre” (1999), „Hable con ella” (2002), „La mala education” (2004), „Volver” (2006) sau „Los abrazos rotos” (2009) i-au adus un public internaţional numeros şi fidel şi, în paralel, critici favorabile şi premii internaţionale de prestigiu.
Almodóvar şi-a consolidat un stil devenit inconfundabil şi a deschis calea celebrităţii unor actori precum Antonio Banderas, Victoria Abril, Marisa Paredes, Penélope Cruz sau Elena Anaya, a căror carieră a luat o turnură complet diferită după colaborările cu Almodóvar. Almodóvar nu se sfieşte să experimenteze cu stiluri pe care nu le-a mai abordat anterior. ”La Piel Que Habito”/”Pielea în care trăiesc” este prima sa încercare de a realiza un thriller şi, oricât de eficient e suspansul pe care îl creează în acest film, nici aici nu lipseşte umorul său absolut caracteristic.
Succesul nu îl împiedică pe Almodóvar să îşi reconsidere în permanenţă statutul. „Simt că în cei 31 de ani în care am făcut filme s-a schimbat ceva în tonul meu. Încă sărbătoresc viaţa şi cinematograful, numai că ceva în poveştile mele s-a întunecat. Aş vrea să recuperez bucuria din primele mele filme”, spune el.
În a treia săptămână în cinematografe (25 noiembrie – 1 decembrie), “La Piel Que Habito” rulează la Studio, Hollywood Multiplex, Grand Cinema Digiplex, Cinema City Cotroceni, Cinema City Sun Plaza, Glendale Studio - în București, Cinema City – în Cluj și Cityplex – în Constanța și Brașov.
Pedro Almodóvar (62 de ani) a primit până acum de două ori Oscarul - o dată pentru Cel mai bun film într-o limbă străină, “Todo sobre mi madre”, în 1999, iar în 2002, pentru Cel mai bun scenariu original - “Hable con ella”. După Cannes, “La Piel Que Habito” a fost prezentat la Toronto Film Festival, în septembrie și la New York Film Festival, luna trecută. Scenariul îi aparține lui Pedro Almodóvar, în colaborare cu Agustín Almodóvar și bazat pe romanul “Mygale”, al lui Thierry Jonquet (Éditions Gallimard). Director de imagine este José Luis Alcaine. “La Piel Que Habito” este produs de El Deseo (eldeseo.es) și distribuit internațional de compania americană FilmNation Entertainment (wearefilmnation.com).
În România, noul film al lui Almodóvar este adus de Independența Film, casa de distribuție care promovează filme independente de referință, de nișă sau câștigătoare ale unor premii internaționale prestigioase, pelicule ca ”Todo sobre mi madre”, “Trainspotting”, ”Melancholia”, ”Amélie”, ”In The Mood for Love”, ”Vicky Cristina Barcelona”, ”Dogville” etc.).
facebook.com/pages/LA-PIEL-QUE-HABITO-în-România lapielquehabito.com
Părerea ta
Spune-ţi părerea