Ne-am adunat câţiva studenţi, în primăvara lui 1981, să vedem două spectacole ale Naţionalului din Târgu Mureş, venit în turneu la Bucureşti. În prima seară, pe scena de la Majestik, "A murit Tarelkin", de Aleksandr Suhovo-Kobîlin, în regia lui Harag György. Şi am cunoscut un actor exploziv, inepuizabil, care juca un poliţai ţarist teluric şi beţiv plin de pulsiuni megalomane, cu un haz irezistibil de se tăvălea sala pe jos de râs. Ioan Fiscuteanu. A doua zi, sosind la Sala Atelier a Naţionalului ca să văd varianta târgumureşană a "Emigranţilor" lui Mrozek, am prins un crâmpei de conversaţie între doi actori, în foyer - "...m-am întâlnit cu Fiscuteanu-n troleibuz, şi..." - moment de umanitate, clipă de viaţă... După care a urmat rolul lui XX - bruta dezumanizată săpând şanţuri undeva în Vest şi trăind într-o pivniţă... Un portret la fel de adevărat şi de sublim/repulsiv ca al lui Mitică Popescu, în montarea de la Teatrul Mic... Şi nu m-am mai îndoit că descoperisem un mare actor.
M-am bucurat, aşadar, ca peste doi ani să-l văd pe genericul filmului "Fructe de pădure" (1983), de Alexandru Tatos - un debut nefiresc de tardiv, la patruzeci şi şase de ani, căci Ioan Fiscuteanu s-a născut în 19 noiembrie, 1937, la Sânmihaiu de Câmpie, Bistriţa Năsăud - dar încă n-a tăiat brazdă... Nu s-a impus nici în cel de-al doilea rol de cinema, "Acordaţi circumstanţe atenuante?" (1984), de Lucian Bratu (însuşi distinsul său autor se dezicea de film, conştient că fusese doar un compromis cu formalismele regimului).
A fost nevoie de "Glissando" (1984, Mircea Daneliuc), pentru ca Fiscuteau să erupă în sfârşit, cu acel personaj grobian şi comic, amestec de primitivism gospodăresc şi snobism tălâmb, cu privirile lui mate şi vorbirea sincopată (studenţii de la actorie îl imitau cu nesaţ pe culoare: "Du-te-şi-dă-de-mâncare-la- cloşti!"). Era, în sfârşit, adevăratul început al unui parcurs cinematografic care se promitea bogat şi prestigios...
...Şi totuşi, n-a fost tocmai aşa. Altul dintre acele amare paradoxuri de care ne tot izbim - actor mare, filme puţine...
Un an mai târziu, a trecut prin "Emisia continuă" (Dinu Tănase), după care Mircea Daneliuc l-a luat din nou, în Trifan din "Iacob" (1988). Am pierdut, atunci, ocazia de a lucra împreună - fusesem asistent vreme de cinci zile, în perioada de pregătire, după care lui Daneliuc i s-a pus una din imprevizibilele lui pete, şi ne-am despărţit. L-am văzut însă pe ecran, putând urmări trecerea extrem de interesantă la un alt tip de om simplu - tot atât de rudimentar şi viclean ca în rolul anterior, dar mai umil, mai prefăcut... oferind încă una dintre feţele mereu versatilului Ioan Fiscuteanu. Dar n-a trecut decât un an, şi compensaţia s-a produs - Costică Vaeni m-a trimis la Buftea să-l iau în primire pe Fiscuteanu (aflat acolo la nişte probe), şi să-l aduc la sediul din Leonida, în vederea unei discuţii pentru un rol în filmul pe care-l pregătea - cunoscuta cronică a ultimelor zile din viaţa lui Nicolae Iorga. Împrejurările au făcut să nu primească nici unul dintre cele două roluri - dar a rămas... revelaţia: în acea oră de drum cu autobuzul studioului, Fiscu m-a tratat ca pe un prieten de-o viaţă, conversând volubil şi deschis despre vrute şi nevrute - emanând totodată şi un adânc filon de înţelepciune populară, căci a fost întotdeauna un om nu doar inteligent, ci şi ferm în opiniile lui, dezinvolt dar categoric, şi de o mare intransigenţă a caracterului. Nu tolera lichelismele, compromisurile, duplicitatea... Poate şi de-asta a ajuns să apară atât de rar în filme... ...Căci a trebuit să treacă încă şapte ani, până când şi-a amintit iar cineva de el: Nae Caranfil, distribuindu-l în şoferul de taxi din "Asfaltango" (adevăratul titlu al filmului, la care însă Nae a renunţat, fiindcă dădea naştere prea multor confuzii).
În 1998, s-a bucurat de prezenţa lui şi Cristian Mungiu, în scurt-metrajul "Mariana" - pentru ca un an mai târziu să apeleze la el, cu un efect sclipitor, Hanno Höfer, identificându-l cu primarul din "Ajutoare umanitare", cocomitent cu un nou rol de lung-metraj, în îndoielnicul "Turnul din Pisa" al lui Şerban Marinescu (urmat de alt rateu - nu actoricesc, desigur: "Sindromul Timişoara - Manipularea", al lui Marius Theodor Barna).
De fapt, se netezea treptat drumul spre apogeu - şi cântecul de lebădă... Domnul Lăzărescu nu moare pe ecran - ci o clipă mai târziu, când tocmai începe şlagărul Margaretei Pâslaru, după ce Cristi Puiu a adus o soră medicală, ca din întâmplare, pentru a nu-l lăsa să plece chiar complet părăsit... Dar acelaşi Dante Remus Lăzărescu era, deja, mort de mult - ucis de nepăsarea majorităţii celor din jur, toţi acei Romuluşi fratricizi/mioritici, în frunte cu medicii, fără ca devotamentul crescând al Mioarei Avram (inegalabila Luminiţa Gheorghiu) să-i fi putut salva, dacă nu viaţa, măcar demnitatea... Pe tot parcursul său prin bolgiile unui infern insinuat acolo unde cei suferinzi ar trebui să-şi găsească alinarea, Ioan Fiscuteanu îşi dezvăluie în sfârşit toată complexitatea artistică, robust şi autentic, tragic şi neinhibat - alt mic joc al destinului, căci Cristi Puiu, iniţial, îi propusese rolul (numit, pe- atunci, "Vizireanu") lui Costică Drăgănescu, de la Bulandra, dar care a refuzat să filmeze complet dezbrăcat, aşa cum îi cerea cadrul final. Fiscuteau, însă, nu avea asemenea aere pudibonde, îmbrăcase costumul nud în ambele filme ale lui Daneliuc, fără nici o reţinere (şi fără pic de indecenţă), şi astfel s-a ajuns la acel rol care avea să încheie, într-o tristă apoteoză, o carieră cinematografică pe cât de săracă în titluri, pe-atât ee bogată ca sensuri şi valori.
Un capriciu (sau poate nu...?) al sincronicităţii a făcut ca şi în realitate zilele marelui actor să fie numărate - îl devora pe dinăuntru o boală asemănătoare cu a personajului său, pe care l-a urmat la un an şi ceva după ultimul generic final... Un destin dovedind încă o dată cât de uriaşă poate fi, adeseori, distanţa dintre cantitate şi calitate, dintre contabilitate şi valoare.
Părerea ta
Spune-ţi părerea